Ceasul cu vâsle

Sah_erotic_Cristian_Hermeziu_60×80cm_acril_panza

Plouă. Ploaie de sfârşit de vară secetosă. Cu picături mari, puternică, rapidă, ca o ejaculare de tânar la prima experienţă sexuală, cum ar zice Zoe, colega de birou.
De fapt acestei fete cam tot timpul îi plouă. Panta rhei fusese ursitoarea ei. La ea totul curge: nasul, de când se ştia, ochii, că avea conjunctivită, saliva când intra în birou vreun tânar mascul imberb… Pâna şi vocea îi era umedă.
Cu braţele încrucişate sub sânii micuţi şi nasul lipit de geam, Alexandra urmărea aventura unei picături de apă ce se lipise de sticlă chiar în faţa ochilor şi care nu voia să se supună legilor gravitaţiei urmată implacabil de suratele ei. Mai mult, îşi păstrase şi forma refuzând să se transforme în suviţa de apă ce-i va marca sfârsitul. Hmmm… picătura asta se uită la mine. Ce vrei să-mi spui? Şi o mângâie de dincoace de geam. Îi plăcea ploaia. Se simţea în siguranţă considerând că mulţimea picăturilor o ocrotesc cu scutul lor de apă de relele închipuite sau nu, din jurul ei. Altă dată ar fi alergat desculţă şi despletită prin ploaie, ca o zăludă cum zicea bunică-sa. Acum….
Aştepta ostoirea forţei naturii să poată pleca acasă. Raza de soare iţită prin norul vlăguit o făcu să se precipite spre ieşire neluând în seamă semnul făcut de Zoe cu degetul în jurul buzelor. Nu-i plăcea să se machieze, se lecuise. Avea o mătuşă, Ileana, o zărghită care de vreo 10 ani bătea continentele în lung şi în lat, în căutareazburătorului. Bunicul Zamfir, hâtrul satului, o răsbotezase Columba, în cinstea navigatorului..
O găsise odată în casa bunicilor plângând din cine ştie ce motive şi imaginea şanţurilor săpate în stratul gros de fard al feţei avea s-o urmărească toată viaţa. Nici lămurirea în doi peri a bunicii n-o dumirise. “Geaba-ţi dai cu cu faină pe faţă dacă-ţi ridici poalele primului venit !”
…Aştepta rezemată de un stâlp în staţia de autobuz. Ploaia stătuse, un vânticel cald se sumeţea dinspre asfaltul străzii, prâiaşe de apă se năpusteau spre rigola de la piciorele ei. Căutau vad într-o gură de canal, cărând cu ele prada culeasă. Observă pe consola stâlpului o altă picătură ce atârna de aceasta, neândrăznind să cadă. Haide, micuţo, dă-ţi drumul, şi-şi oferi decolteul bluziţei. O primi pe sânul stâng. Boaba străvezie rămase nemişcată câteva clipe nedumerită de zgomotul bătăilor inimii şi apoi se cuibări în cupa protectoare a sutienului. Privirea îi fu atrasă de ceva lucitor ce plutea în şuvoiul rigolei împotrivindu-se forţei pârâiaşului de apă. Un ceas ?!
Da, chiar era un ceas de mână, pierdut probabil de cineva, modern, de fiţe, mare şi lat, cu curelele pe măsură, desfăcute. Părea că vâsleşte împotriva şuvoiului, cele două curele pătrunse de umezeală se curbaseră ciudat, în direcţii contrare. Na, am văzut şi timpul luptând cu materia îşi zise. Ajuns în dreptul gurii de canal intră în vârtejul pe care acesta-l genera şi mişcarea de rotaţie imprimată în sens orar îi captase privirea. Agăţată cu ochii de cifrele rotitoare avea impresia că timpul se scurge în sens invers, vârtejul devenea din ce în ce mai mare, mai puternic, că voia să absoarbă totul în el.
Simţi un zvâcnet sec în tâmpla stânga, un cui de fier înroşit îi străpunse creierul….vârtejul devenise monstruos, simţea că are s-o înghită, voia să strige, ochii i se măriseră de spaimă…se făcu întuneric….Se prelinse uşor pe lângă stâlp aidoma picăturilor de ploaie…
… Bărbatul de lângă ea o prinse în braţe în secunda următoare. Îşi reveni. Mulţumi omului binevoitor şi cu pasi impleticiţi porni spre casă, spre Mihăiţă al ei. Oare ce-o fi făcând?
Se grăbea. Vru să traverseze o străduţă dar o procesiune tocmai îi tăie calea. Se alinie cuminte alaiului, să nu treci înaintea mortului mamă! Lasă, fiecare la rândul lui! auzi glasul bunicii într-un colţ de creier…
Păşi peste punte, bucată de pânză albă aşezată peste băltoace, se ruşină de urmele de noroi pe care le lăsaseră pantofii ei printre atâtea alte urme, cam astea sunt semnele pe care le lăsăm în viaţa asta, gândi…
- Deh, mamă, el cel puţin a scăpat de lumea asta nevolnică, mai rău e de noi, cei rămaşi, croncăni o babă în broboadă…
- Ai sa rămai singură cu tot răul din lume, tu, Cătălină, replică o alta.
- Asta dacă n-o muri şi el înaintea ei, se băgă în vorbă o tinerică…

Se aplecă şi luă moneda micuţă aruncată de rudele decedatului. Să iei banul, mamă, omu’ îşi plăteşte păcatele şi trecerea dincolo, îşi continua bunica învăţăturile..
E-hei… bunicii…
- Aşa-i Alexandră, ia aminte la bunică-ta, că femeile fac obiceiurile şi bărbaţii
legile…
- Ba nu-i aşa, se învârtoşea bunică-sa, că nu eu am obiceiul să trec pe la cârciumă şi apoi pe la Floarea din capul satului…
- Ei, e si ea o pasăre a Domnului, tu Sultană… cată şi ea de odihnă pe-o ramură de pom…mustăcea el.
- Pe ramură Zamfire, nu pe un vreasc uscat, se zburătacea bunica… pe legea mea, tot pun eu mâna odată pe păsăroiul ăla al tău…

Mihăiţă… Îl iubea, cu aceeaşi patimă ca şi acum trei ani, când se cunoscuseră. Se simţea protejată şi masivitatea bărbatului constituia paravanul tuturor temerilor ei. Îi jurase, mai in glumă, mai in serios că o să-i fie şi Aspasie şi Gorgonă dacă era cazul…Şi mama Grahilor! râdea el, să nu uiţi Alexandră !.
Rămăsese uimită când într-o zi venise acasă cu o masă joasă, cu tăblia de cristal masiv. O speriau muchiile acelea superfinisate, drepte, stânjenitor de drepte, ce reflectau o lumină rece, verzuie, otrăvitoare. Nu-i plăcea, nu suporta obiectele ascuţite, cu unghiuri, o încântau cele cu linii curbe, ample, cu raze mari de racordare… Purta rochii fluide, lejere, continuitatea croielii şi materialului din care erau făcute completându-i fiinţa subţire şi silueta elansată.
Se motivase aşa cum numai el ştia, îmi place perfecţiunea, lucrul făcut cu migală, Alexandră, de asta m-am şi îndrăgostit de tine şi te-am cerut de nevastă… Acum sunteţi două. Şi-i luă capul în palmele lui de uriaş sărutând-o cu duioşie.
Apoi… stupidul acela de accident…I-l aduseseră acasă acum un an într-un cărucior… nu se putea împăca cu ideea…. Mihăiţă al ei se transformase într-un biet copilaş neajutorat, paraplegia se instalase şi doar ochii lui, mereu zâmbitori în fiecare dimineaţă îi mai dădeau o raza de speranţă. Mihăiţă lupta cu boala. Era sigură că zilnic încearca s-o invingă, o arătau lucrurile răvăşite şi oboseala fizică pe care acesta nu şi-o putea ascunde.
Până în dimineaţa asta, când sărutându-l la plecare, a văzut opacitatea ochilor lui. Ştia că renunţase la luptă şi a plecat la serviciu cu inima îndoită, poate e o stare trecătoare, se autoamăgi.
Intră în apartamentul lor. Mihăiţă!? Am venit! Un pupic? Se schimbă în câteva minute, intra în living…
Mihăiţa al ei stătea nefiresc, aplecat peste masa de cristal pe care ea n-o suferea. Încercase de mai multe ori s-o spargă, s-o distrugă…Lucru bine făcut, îi răsărea în minte replica, ştii că îmi place prefecţiunea…
Privirea-i căzu pe mocheta albă de sub masă şi se îngrozi. Aropiindu-se, simţi cum o părăsesc puterile. Mihaiţa avea tâmpla stângă înfiptă în colţul mesei şi mâinile încă strângând tăblia, o privea cu ochi în care încă mai licarea un strop de viaţă.
Se repezi spre telefon.. 1…1… Înregistră mecanic foaia de hârtie mâzgălită cu creionul ei dermatograf, scrisă ca de un dulgher pe o scândură negeluită. Rămase fără grai…”Tu trebuie să şi trăieşti Alexandră” … A scrie cu creionul e ca şi cum ai vorbi în şoptă îi străfulgeră prin minte.
Sunetul telefonului cerea tastarea de număr…Căzu pe fotoliul din faţa lui Mihăiţă… Deh, mamă, el cel puţin a scăpat de lumea asta nevolnică…
O ultimă picatură de sânge din tâmpla sfâşiată se încăpăţâna să nu se desprindă de craniul perforat… Se surprinse aşteptându-i căderea… Ochii bărbatului o priveau cerând iertare. Apoi, împăcaţi, se adumbriră şi se închiseră pe vecie.
O podidi plânsul. Lacrimi mari şi grele izvorau fără contenire, nu se putea gândi la nimic…Mângâia în neştire un bibelou căruia nu-i pătrunsese niciodată semnificaţia.
Era un cadou ciudat adus de mătuşa Columba de prin părţile asiatice ale lumii. Ia-l , Alexandră că tu eşti mai zărghită ca mine, se motivase. Creatorul acestuia îşi imaginase un soi de balanţă de mare precizie ce ieşea dintr-un perete, de fapt numai jumătate din ea, cealaltă neexistând. Avea şi taler, ca alea de pe frontispiciul Palatului Justiţei.. Se juca adesea cu ea, pe cutie scria ca poate cântări milionimi de gram. Aflase că un ţânţar atârna cam 7 miimi… O intriga că nu putea şti niciodată ce greutaţi sunt pe talerul de dincolo…Artistul o rezolvase simplu, afişându-le electronic, pe soclul „jucariei”.
O lacrimă căzu din ochii pierduţi în cine ştie ce depărtări pe talerul balanţei, cu zgomot ce sparse liniştea nefirească .
Deveni brusc atentă…Oare cât cântareşte o lacrimă? Pe dispozitivul de afişare, adus instantaneu la viaţa, litere de foc indicau Overflow.

autor Stănică Budeanu colaborator al revistei “Faleze de piatră” şi administrator al site-ului  http://cititordeproza.ning.com/ din cadrul proiectului Cititor deProză