Ilinca (poem în proză)

Nicolae_Tonitza_Nud_20×51cm_

„…Ilinca mirosea ca iarba după ploaie. Am urcat dealul şi ne-am sărutat, şi vântul ne învăluia cu înduioşată privire. Stejarul ne ştia din copilărie, ne cheama la umbra lui, acolo unde iarba era de mătase. Ne-am sărutat a doua oară şi am urcat dealul, şi iar ne-am sărutat. Vântul ne scutura vorbele şi gândurile şi privirile, şi am sărutat-o pe Ilinca, şi a tresărit pământul, şi se rotea pădurea şi venea spre noi, şi se depărta şi iar venea spre noi, şi se rotea văzduhul, şi satul se rotea, şi eu o sărutam pe Ilinca… Se tulbura  şi se înălţa peste mine părul ei şi Ilinca mirosea ca iarba după ploaie. Zburam pe vârfurile ierbii şi ne ţineam de cer ca de umbrelă, şi satul se rotea şi drumul se ridica în picioare. Mă limpezeam în ochii ei şi simţeam iarba şi ploaia din ea şi mângâierea din părul ei, şi eu o sărutam pe Ilinca… Şi Ilinca râdea, o auzeam cum râde, râdea cu ochii de văzduh, râdea ca un ecou de oglindă. Am urcat apoi dealul, tot mai sus, şi ne-am apropiat de Cer… Ilinca mirosea ca văzduhul după ploaie, şi văzduhul se aduna în noi, cu nori cu tot, cu pletele cerului cu tot, cu soare cu tot, cu Dumnezeu cu tot…

Dumnezeu ne mângâia pe suflete…  Nu ne-am oprit, am urcat mai sus, tot mai sus, spre seară, şi am atins stele şi lună, şi luceferi, şi am luat lumină pentru amândoi. Călcam pe frunze şi pe cântece de păsări şi ne-am rătăcit printre norii argintii. Şi ne-am sărutat… Ploua mărunt, n-am ştiut că plouă deasupra norilor şi că deasupra lor ajung îndrăgostiţii…Ne-am răsucit prin iarbă şi Ilinca mirosea ca iarba după ploaie. Picăturile cădeau calde peste frunze şi peste noi şi peste tot. Ne-am ascuns la rădăcina stejarului şi la adăpostul cerului am sărutat-o pe Ilinca, udă. Ilinca mirosea ca iarba după ploaie…

Şi a fost să fie până la capăt, şi trupurile noastre s-au mistuit în petale de flăcări şi s-au descătuşat şi a fost să fie până la sfârşit. Ilinca îmbobocea şi petalele ei fragede se aşezau peste mine şi miroseau ca sămânţa crudă  şi ca iarba. Şi petalele creşteau şi mă îmbrăţişau şi era să fie iarăşi până la capăt, şi a fost până la capăt şi dincolo de capăt şi peste capul nostru a fost şi peste noi şi peste Dumnezeu… A fost să fie îmbrăţişarea noastră, şi a fost să fie mai mult şi mai mult, şi mai mult decât a fost la început…

Şi, Doamne, unde ai ascuns lumea de n-a fost cu noi să vadă cum ne-am luat de mână cu stelele şi cum îngerii ne-au atins genunchii. Ilinca se privea goală şi plângea. Mai plângi, i-am spus, plângi, şi ea plângea, pe urmă s-a oprit, a întors capul şi m-a îmbrăţişat. Am trecut amândoi cărarea, ne-am uitat cum tremurau pomii şi ne-am întors în cărare şi mergeam prin iarbă. Pe urmă n-am mai văzut-o…

-  Hai odată, nu mai zăbovi ca noaptea pe uliţă ! Suie-te în pat până  nu-mi ies din fire, ştrengarule ! Era mama şi încuia uşa. M-am dezbrăcat şi m-am uitat la mine. Pe urmă m-am dus la fereastră şi m-am uitat afară. „Taci !” mi-am spus. Şi vântul a plecat şi s-a întors şi m-a sărutat şi a plecat. Şi m-am îmbătat cu miros de Ilinca…

Mama îmi spunea în copilărie că întunericul vine din fundul pământului, că strigă tot timpul şi că urlă în ferestrele cimitirelor, că se împrăştie în ziduri şi se linişteşte abia spre toiul nopţilor. Ziua, întunericul se ascunde în bârlogul urşilor, în vizuina bursucilor, în rădăcinile copacilor şi în sufletele oamenilor necăjiţi. Numai că nopţile mele nu semănau cu-ale mamei. Nopţile mele de adolescent erau mereu luminoase, strălucitoare, orbitor de strălucitoare. Fiecare noapte purta un nume, avea numele ei, o strigam pe numele ei, îi ştiam drumul şi adăpostul. Şi nopţile mele nu dormeau, şi nopţile mele nu erau negre, şi nopţile mele nu se chemau nopţi… Erau albe, cu voal şi maramă, şi nopţile mele se strigau cu nume de fată. Nopţile mele visau…Îşi destăinuiau visele… Nopţile mele îmi purtau cu ele gândul, şi mă chemau cu numele lor, primăvăratec. Şi nopţile mele miroseau ca iarba după ploaie.

Ilinca era în sufletul meu stăpână, era cana cu apă din care-mi potoleam setea, pragul casei şi aşternutul patului meu. M-aş fi învelit pe vecie cu Ilinca şi aş fi stat slugă pururi lângă sărutul ei. Eram prea tânăr, spunea mama, eram copilul ei, şi eram mereu copilul ei şi ea era mama mea şi era mereu minunată. Nu puteam să-i frâng inima, nu puteam să-i rup sufletul, să-i calc vorbele, eram sfios şi ascultător, şi aşa se cuvenea să fiu. Ilinca parcă se strecura tot mai mult între noi ca o lumină ce întretăia strălucirea mamei, şi strălucirea amândurora trecea prin mine şi se înfiinţa în Cer şi eu, alături, aşteptam semnalul de plecare, acea rupere nemiloasă dintre mamă şi fiu ce era pe cale a se produce cu îngăduirea lui Dumnezeu. O despărţire uşoară la prima vedere, însă numai cine a trăit-o poate să ştie cât este de răscolitoare.

Când se mai potolise şirul frământărilor mele de adolescent, într-o altă dimineaţă, am zărit-o iarăşi pe Ilinca pe uliţă. O singură privire mi-a fost de-ajuns să-i simt răsuflarea. M-am dus spre ea, călcându-mi umbra ce se lungea spre poartă. Dădea din cap şi-l răsturna pe spate, lăsând părul galben să-i cuprindă coapsele. M-a privit, apoi a mers mai departe şi iar m-a privit, şi mi-a fost de-ajunsă privirea ei să-mi sporească răsuflarea şi strălucirea din ochi.

-  Azi avem o grămadă de treabă ! Mergem la fân în poiană, să dăm la animale şi să mergem !   Glasul mamei nu m-a stânjenit niciodată, nu l-am simţit nepotrivit niciodată, nici chiar acum când paşii mei călcau pe umbră, şi când umbra mea se lungea pe uliţă după Ilinca.

A doua zi era sărbătoare, se mergea la horă, se aduna satul, atunci munceam mai cu spor, să treacă timpul mai repede, să vină seara mai repede, să fiu mai repede lângă Ilinca. Gândul că eram prea mic pentru ea mă sugruma. Teama că un altul i-ar putea fura inima mă sfâşia. Vorbeam cu Dumnezeu seară de seară şi-L imploram să o păzească pe Ilinca de ochii flăcăilor, să fie numai a mea. Mă uitam spre icoană şi mi se părea că „Sfântul Gheorghe” îmi arată cu hotărâre suliţa înfiptă în pământ şi-mi promite că Ilinca va fi numai a mea. Numai după ce priveam îndeajuns icoana aceea, numai atunci puteam aţipi oarecum liniştit…”

autor Gheorghe Mocanu, colaborator al revistei “Faleze de piatră” şi moderator al grupului “Vraful de cărţi ” din cadrul proiectului Cititor de Proză