Hieroglife în praf

Lavinia_Musat_Dans_100×70xm_acril_panza_

(din trilogia “Legată la ochi” )

Cine este, de unde vine, încotro…? Nu termin întrebarea. Iată, a acceptat invitaţia, iar dorinţa de a-i asculta încă o dată confesiunea, s-a împlinit.Primesc eventuale sfaturi, a precizat la telefon. Îl privesc. Chip obosit, chinuit de nelinişti. Pacea, pe care anii, truda unei vieţi ar merita-o, pentru el pare să nu mai vină.’’Ce-ai făcut dragule cu viaţa ta, cu visele tale? – îl întreb în gând. Unde-ai ajuns, cine te-a purtat pe drumul pierzaniei? Vântul urlă şi asta îl înnebuneşte.Stă să plouă, şi pe mine acest timp mă fascinează. Pe teren propriu, alegând nu numai spaţiul , ci şi timpul vizitei, îmi dă dreptul şi mi-l iau, să-i ignor dorinţa de a ne continua discuţia în casă. Rămanem sub umbrar. Cu un gest al capului, îl îndemn: ”hai, dă-i drumul, vine noaptea! Nu vreau să-mi stric toată seara ascultându-te’’ ! Oftând, începe:
O, Doamne ce rău îmi fac aceste amintiri! Nu mai ştiu bine anul. Sau, poate
nici nu vreau să mi-l amintesc. Nu ştiu cum ajunsesem în acea zonă. Căutasem ceva, sau pe cineva, făceam adesea vizite la domiciliu.
Dinotdeauna ai fost un generos, iar acest lux, costă!- strecor subtil, numai să-i
rup pentru o clipă îngîndurarea.
Coborînd din maşină, atenţia mi-a fost captată de urletul gâtuit al unui copil –
continuă el. M-am uitat în toate direcţiile. O şandrama, undeva între noroaie. Nu puteam să intru cu maşina. Am pornit, lipa-lipa, căutînd ochiuri de uscat pe care să păşesc. Mă străduiam să evit noroiul. Călcam grăbit, ghidat de plânsul acela cutremurător. Mă chinuiam să ocolesc gropile pline de apă stătută, verzuie. Acolo mătasea broaştei aluneca vâscos pe luciul băltoacelor, înşirându-se într-o broderie delicată până spre capătul lor. Pantofii mei sport, albi cu tălpi înalte nu făcuseră faţă stratului de noroi. Am fost gata-gata să renunţ tentaţiei. Dar scâncetul copilului mă atrăgea ca magnetul. Peste tot plutea un miros greu, acid. Izul de urină de animal şi de om, în amestec difuz cu miros de balegă fierbinte contura un miraj sadic. Apropiindu-mă de locuinţă, dacă aceea se putea numi locuinţă, izurile se contopeau. Se confundau cu cel al jegului gros. Luciul de pe mânerul uşilor, de pe faţa mesei dezgolite, stratul de slin şi duhoare mi-au adus stomacul în gură. Am îngiţit noduri cât pumnul. Doamne, mi-am zis făcându-mi semnul crucii, unde-oi fi nimerit? În ce cloacă, de ce m-or fi purtat paşii aici?
Ce vrei bă? – mă întâmpinase o voce impertinentă. Voce, de femeie fără vârstă,
de fumătoare înrăită, care apăruse în faţa mea, trăgând aprig din ţigară.
Parcă neauzind-o, atentia s-a canalizat pe chipurile celor trei micuţe, ce se
ţineau de poala rochiei ei. Rochie, sau ce-o fi fost, tot un jeg. Rânjind prosteşte, venea spre mine ameniţător. M-am cutremurat. Toată încăperea plutea într-un gri puturos: haine, obiecte, chipurile lor. Obrajii bucălaţi ai fetiţelor, erau traversaţi de şiroaie de lacrimi, care-şi îşi făcuseră drum pe murdăria în straturi. Impresionat , am continuat să privesc imaginea din faţa mea ca pe o operă de artă. Împietrit, privieam acele făpturi, ca pe nişte diamante, litere rătăcite în praf, încercînd să formeze un cuvînt: destin? Cine ştie… Cu părul năclăit de mizerie, desculţe, zdrenţuite, dar hlizind, cu inimi deschise, curate. Mâini întinse prosteşte, aşteptau pomană fără s-o ceară. Un frison ciudat m-a străbătut din creştet pînă-n tălpi. Am deschis geanta. Am scos cele câteva chifle şi cele câteva felii de jambon ce trebuia să-mi fie cină şi, le-am întins lor. Le-au înşfăcat, înfulecându-le cu o viteză incredbilă:
De când n-aţi mai mâncat voi, micuţelor, am întrebat râzând, ca de o glumă
bună.
Nu râde căcănarule, fetele mele chiar n-au mâncat aşa ceva niciodată – a urlat
muierea aceea la mine, de parcă aş fi fost vinonvat…
Eşti mama lor? – am întrebat-o, privind-o drept în ochi.
Ce, nu-ţi convine? ‘Oi fi vrând şi tu ceva în schimb, ştii tu ce. Eşti tânăr, ai
nevoi…mi- a zis, privindu-mă şmechereşte, pe sub sprincene, cîntărindu-mă, ca pe o marfă vandabilă..
Şi, huo, fă, – strigase spre copile – năpustindu-se cu pumnii la ele – Gata cu
haleala, putorilor! Lăsaţi-i şi ăleia mici…nu mâncaţi tot! – a urlat ca scoasă din minţi, îndesându-şi pe furiş o îmbucătură în propria gură.
Am întors capul spre locul indicat de privirea ei de „mamă pîrîtă” . Spun „mamă pîrîtă”…
- Nu-i nevoie să-mi explici, l-am întrerupt, dîndu-i un alt răgaz de respiro. Spune mai departe, l-am îndemnat.
- În mormanul de boarfe, două luminiţe sclipeau stins. ‘’ Un şoricel, am fost gata să exclam!’’ Nu, n-a fost niciun şoricel. Era ea, puicuţa morţii mele – cum ai numit-o tu, draga mea.Văzându-mă, gura i s-a deschis într-un zâmbet. Mânuţele s-au întins spre mine şi, a şoptit:
Tata …
Nu-i tac’tu, fă! – a gemut maică-sa. Nu-i… Orice golan e tac’tu, tâmpito ce eşti! Ia, zii mă, ce vrei de la noi?- mă luase ea la rost, punându-şi o mână în şold.
N-am răspuns, n-aş fi avut cui. M-am aplecat spre copila ce-mi zâmbise. Am luat-o în braţe. În clipa aceea…
Yahim îşi acoperă faţa cu palmele.Culoarea i-a fugit din obraji. Şi după atâta timp, suferă. Câineşte, mi-am zis.
- Mai departe, te ascult, îl îndemn, sorbind din cafeaua deja înţepenită..
…. – am ştiut, a reluat el povestea: ea, micuţa aceea mi-a dăruit bucuria şi tristeţea maximă. În fine, privind-o, m-a cuprins cel mai ciudat, cel mai complex sentiment. Cineva îmi aspirase parcă toate gândurile. Dorinţele, visele. Cineva mă aspirase cu totul. Pluteam undeva între cer şi pământ.Uite, îţi povestesc şi…
Un rîs nervos a pus stăpînire pe mine. Îl priveam şi nu-mi putem explica: un bărbat de condiţia lui socială, cu o educaţie şi instrucţie civică de excepţie, se prostea, pur şi simplu, lăsîndu-se devastat de o pasiune adolescentină inutilă.
- Nu râde, te rog nu râde. Dacă n-ai fost niciodată devastată de-o asemenea pasiune n-ai cum să-nţelegi. Amintirea îmi produce aceeaşi trăire, mă răvăşeşte la fel de tare. Îţi dai seama, pentru mine a fost un adevărat şoc: eram la un an de la revoluţie şi, uite în ce hal se trăia! Desfiinţate gostaturile, lăsase pe drumuri o mulţime de nefericiţi. Nimeni nu se mai interesase de ei, de felul cum vor putea supravieţui.Dar, să-ţi continui povestea mea: Am lăsat pe colţul mesei o hârtie de o sută de lei. Cea cu Bălcescu. Femeia, mama fetiţelor, într-un limbaj colorat, demn de condiţia ei, mi-a mulţumit, chiuind de bucurie.Şi, parcă bucuria insuficient exprimată, ar fi cerut un gest special, şi-a trecut bancnota prin faţa sexului. Gestul ei m-a oripilat, aducându-mi din nou stomacul în gât. În schimb, zâmbetul şoricelului dintre boarfe, îmi încălzise suficient de tare sufletul,suficient încît să pot trece cu vederea reacţia mamei. Mi-am promis să revin la acele copile, poate zilnic.Simţeam acest lucru ca pe o datorie. Aveau nevoie de hrană. De haine.De educaţie… Am ieşit cu spatele, bâjbâind.Mergând spre maşină, povara responsabilităţii, creştea. De ce, mizeria, aşa cum adesea se spune, mizeria lucie, nu reuşise să mă înspăimânte? Să mă facă să fug, mâncând pământul?! Inima îmi era plină de amărăciune şi bucurie, egal. N-aş fi crezut că se mai trăieşte în asemenea condiţii. ‘’Trebuie să fac ceva pentru aceşti copii, trebuie – mi-am spus convins că fusesem trimis de destin.’’ Dar, tot o zicală spune, Destinul e aşa cum şi-l face omul.”Sunt două alternative de supravieţuire la acest mod barbar al existenţei: ori te faci iubit, ori te faci temut. Cale de mijloc, nu există.
Delicat, bea o înghiţitură de oranjadă. După-amiaza nu bea niciodată cafea. Îl privesc şi mă gândesc la Iris.Când am cunoscut-o nu mi-a creat o impresie deloc favorabilă. Se comporta exact aşa cum fusese prezentată: pupila lui Yahim.O revăzusem de curând. La cererea prietenului meu.Din respect şi protecţie pentru el nu i-am relatat discutia. Discutasem ca-ntre femei. Mi-ar fi tare greu să traduc în cuvinte lungile ei tăceri (?). Ştie despre prietenia noastră si, se teme să fie deschisă, sinceră. Tăcerile ei semnificative, subliniate de degete frânte, ori de mici “of-uri” abia schiţate, au fost indicii clare: viaţa langă Yahim devenise calvar.
Tatonările mele au făcut-o să exclame:
- Nu moartea ar aduce rezolvarea. Îmi dau seama, e o ameniţare şcolărească.Dar pe el îl sperie cumplit. Iar teama lui e un moment de bucurie maximă pentru mine.Aş fugi în lumea largă. Aş fugi, să nu mai ştie nimeni de mine vreodată. Imaginează-ţi că, ai cincsprezece ani. Imaginează-ţi că, întâlneşti, sau cel putin aşa crezi, un băiat care…crezi că e iubirea vieţii tale. Iar tu, ca un blestem eşti dedicată trup si suflet unui legămînt idiot. Legămînt făcut sub teroarea foamei, frigului…
Intenţionase să-şi curme viaţa. Ştiam de la Yahim câte clipe cumplite traversaseră împreună la ATI. Yahim pândind-o, aşteptându-i întoarcerea din morţi, ea încercînd să revină între vii.Suferisem alături de el, îl urâsem pentru chinul care şi-l provocase. Îi judecasem aspru forţa de a trăi cu o intensitate demonică felia aceea de viaţa… Ajunsese la stadiul cînd astfel de greşeli nu pot fi tolerate.
- Hei, mai sunt aici, cu tine, la ce te gândeşti? –mă atenţionează el, cuprinzîndu-mi umărul.
- La nimic, mint eu cu neruşinare, îngrijorată de înnourarea chipului său.
- Vrei continuarea?
- Dă-i drumu’, sunt numai ochi şi urechi…
- Cheam-o şi pe ea, doar o cunoşti. Vreau să văd cum reacţionează – se roagă el de mine..
Amuţesc. Nu-mi place ideea.Bănuiesc urmarea. Când vine vorba despre Iris, femeia în carne şi oase, nu mai are coloană vertebrală. Ditamai omul devine plastelină în ochii acestei femei. Ne pândim reciproc. Complicitatea asta – mizeră – mă nemulţumeşte. Dar, şi eu sunt o persoană slabă.Nu suport să-l văd suferind. Pun pe seama profesiei această tulburare comportamentală. Un gen de refulare…O fi sau nu, îmi place să cred acest lucru. Îmi întinde mobilul:
- Sun-o! Te rog mult, fă-o pentru mine.
Formez numărul cu inima strânsă. Dacă Iris n-a fost destul de isteaţă, şi dacă i-a povestit despre întâlnirea noastră, atunci totu-i pierdut…
- Nu răspunde, vezi? – zice grăbit, convins că nu-mi va răspunde, recunoscîndu-i numărul de telefon care va apărea pe ecranul mobilului ei.
- Puţin îi pasă!, zice stins, întinzând mâna după telefonul.
- Hei, te salut, – zic eu în telefon, convinsă că, Iris îmi va recunoaşte vocea.Sînt eu, spun precipitat – aş vrea să vii până la mine…
- El e acolo?- întreabă ea, convinsă că ideea nu-mi aparţinuse.
- Da, este… şi vrea să te vadă – spun la fel de grăbit , privindu-l pe Yahim în ochi.
Îmi închide brusc. Yahim zâmbeşte trist. Atât de trist încât înserarea şi furtuna care tocmai se porniseră, păliră. Închide telefonul cu gesturi lente. Soarbe o înghiţitură din sticla lui de suc. Dă din cap, consolându-se.
- Nu mai are niciun sentiment pentru mine.Gata, totul s-a terminat. Ce mai e de făcut?
“O, Doamne!- aud în urechi, vocea lui Iris. Cum aş putea lovi un om căzut deja? Cum l-aş putea convinge să renunţe… Sunt bătrână, Carina, îmi spusese ea, într-una din discuţiile noastre, atât de bătrână! Mai bătrână ca tine, ca el. Ştii ce-înseamnă să te trezeşti din scutece, femeie? Ai habar despre acest lucru? Îţi închipui, cum e să fii la şcoală, între colege de aceeaşi vârstă şi, să nu pricepi o iotă din ce vorbesc? Sunt murdărită din cap pană-n picioare.Nicio mângâiere de-a lui n-a semănat cu una părintească. Au fost atingeri încărcate de erotism.Nu neg, am încurajat instinctiv , poate înzestrată genetic, cum zice el. Spun numai prostii, iartă-mă! Mi-e silă de mine. Dacă ar fi o soluţie sinuciderea, aş renunta la viaţă, fără să clipesc. Dar nu aşa şterg murdăria întinsă peste numele meu, ca untul pe pâine.Aş vrea să fac ceva măreţ. Ceva să-mi “spele obrazul”… Să se vorbească despre o altă faţă a mea…”
- Iar te gândesti aiurea – mă tachinează Yahim, întrerupându-mi gândurile.
- Iar – răspund eu, ridicând privirea spre el, pregătită să-l trezesc la realitate.
Zâmbeşte. Simte instinctiv că-mi pregătesc discursul. Deschide tacticos geanta cu acte. Îmi întinde una dintre hârtii.
- Ce-i asta, un testament?
- Mă cunoşti destul de bine, da, un testament…Un gest disperat, dacă vrei. Îi las tot.
- Nu vrea nimic de la tine, Yahim. Rectific, un singur lucru:s-o laşi în pace. N-o mai sâcâi.Las-o să păşească singură. Să înveţe să meargă.Să-i fie foame, sete, să cadă, să se lovească, numai las-o în pace.
- E ultimul ei cuvânt?
- Cel mai bun sfat al meu, Yahim.Nu vezi cît rău îţi face?
- Atunci, ai să notezi cândva, tot ce am de zis, Carina? Tot ce ţi-am zis despre dragostea noastră?

- Nu fii patetic, ce-înseamnă asta?
Întrebându-l, mintea mea răsfoia alte amintiri: Iris, în faţa mea, sorbind din cafea cu zgomot, deloc atentă. Ochii îi ardeau nefiresc, conturând culoarea lor bizară, galben-bej, cum nu mai văzusem.Chip angelic, mi-am zis atunci, aşa îmi spun şi acum.
“Închipuie-ţi, Carina, începuse ea. Aveam vreo cinci-şase ani. Trăisem deja cîteva primăveri acolo, cu el, ca tutore al meu. Dar aceea a fost întâia mea primăvară. O vedeam, o simţeam cu ochi de copil trezit la viaţă. Vedeam anotimpul aşa cum este el. Ieşisem în faţa casei. Îl aşteptam cu sufletul la gură. Mă săturasem de singurătate. De companii ocazionale, de persoane ce mă priveau cu milă. Stăteam multe ore din zi şi chiar din noapte, singură. Preferabil, ce-i drept. Pentru mine, cale de întoarcere nu mai exista. Mama devenise o beţivă notorie. Surorile mele, ceva mai mari decît mine, erau vîndute bărbaţilor pentru o sticlă-două de băutură. Scăpasem, deocamdată, de acest troc. Gîndurile nu erau limpezi, mă bucuram de şansa oferită de Yahim, care mă salvase, fără să mă obosesc să-nţeleg ce se petrecea cu surorile mele. De vreme ce mi le amintesc, înseamnă că au înmugurit în mintea mea, şi, au început să se cristalizeze. M-am aşezat pe treptele încălzite de soare. În dimineaţa aceea nu mai putea fi vorba de mers la grădiniţă. Yahim nu ajunsese acasă.Profesia îl suprasolicita. Iar eu , mica lui bucurie, devenisem marea lui povară, pe care şi-o asumase fără să gândească. Cum stăteam aşa, pe trepte, o gărgăriţă poposise pe buricul degetului meu. M-am jucat ce m-am jucat cu ea şi, am înălţat-o la nivelul ochilor. I-am privit picioruşele pline de puf negricios. Cochilia roşie, punctată cu negru. Mi s-a părut aşa neajutorată! ”Hai, zboară, i-am zis.Zboară, leneşo, arată-mi norocul!” N-a zburat. Gărgăriţele fac acest lucru numai sub puterea unui descântec. Nu-l ştiam şi, poate nu-l voi învăţa vreodată. Şi-atunci, mă întreb, cum să zboare biata gărgăriţă, cum să-mi arate direcţia destinului ind nici măcar eu nu ştiu ce vreau ? Sunt ca ea, mi-am spus. Am zburat şi voi zbura la comandă. Aşa s-a şi întâmplat. Ghinionul meu…Yahim m-a învăţat prea devreme diferenţa dintre bărbat şi femeie. Nerăbdarea lui de a mă transforma în nimfetă, cum îi plăcea să mă numească, a fost mai puternică decît el. Dar a reuşit. Ascultam cu ochii larg deschişi vorbele lui şoptite, vorbe ce-i tremurau pe buze. Elevă sârguincioasă, am dedus ce trebuie să fac să-l aduc în acea stare, din care întotdeauna mă alegeam cu daruri grase. Modul prin care puteam obţine orice-mi doream. Apoi, n-a mai contat decît finalul, scopul, răsplata. Mă supuneam prosteşte fiecărei chemări a bărbatului ce-l trezisem eu. Nu ştiam ce fac, îmi plăcea puterea mea asupra lui. El, Yahim îmi fusese tată şi mamă, frate, soră. Experimentasem toate aceste stări, într-o joacă serioasă cu destinul. Pentru mine devenise un mic “dumnezeu”. Îl ascultam orbeşte. M-a învăţat cum să mă îmbrac, cum să mănânc, cum să merg, cum să vorbesc…Întreg alfabetul vieţii. Nu ştiam că, această nouă fetiţă, devenea un monstru clădit de sufletul meu. Sărăcia amputată brutal, supunerea umilitoare, noul mod de viaţă, dăduse alt impuls copilăriei mele ucise.Năşteam propriul duşman, ajutându-l să crească, să se fortifice. Nu mi-a fost prea clară această transformare.Trauma nu s-a declanşat decât în seara în care… Yahim m-a transformat. Jocurile erotice oarecum nevinovate, din primii ani ai copilăriei, s-au transformat în fantezii. Fetiţa din mine trebuia să moară cât mai curând. Trebuia inventată, cu orice preţ, femeia…
Din colonie plecasem brutal, fără resentimentele cuiva.Mama scăpase de o gură în plus, surorile de o rivală, iar cel căruia îî spusesem “tată” , concubinul mamei găsise o sursă bună de şantaj.
Tace, bea din nou din cafea.Are aceeasî privire ca a lui Yahim. Într-un fel, sunt suflete gemene.
- Uneori, tânjeam după serile petrecute în colonie. După jocurile cu surorile mele. Chiar şi după serile când împărţeam pătura jegoasă, trăgînd aprig fiecare de câte un colţ. O auzeam pârâind, iar noi, râdeam până la lacrimi.Trezită din somn, mama ne altoia cu ce găsea la-îndemână, iar noi adormeam bătute, cu obrajii plini de lacrimi, dar fericite.Ne ţineam strâns în braţe împărţind lacrimi şi frig şi bătaie, fără părtinire. Ce vremuri frumoase!”
Nu mă hotărăsc, nu ştiu ce-aş putea să-i spun. Îl respect, dar probabil insuficient dacă n-am curaj să-i extirp tumora cu nume de fată. E tîrziu. Ploaia a stat. E frig. Se uită la ceas:
- Pfiu, ce tîrziu s-a făcut! Te las, Carina. Ne auzim la telefon.
- Bine, noapte bună şi ţie.

***
Eu şi Iris, la cîteva zile de la întîlnirea cu Yahim. Iris m-a căutat. Îmbrăcată elegant, dar şi cu nuanţe vulgare în ţinută, trăznind a parfum de vip-vampă, îmi întinde firul de orhidee.
- Am căutat una mov, dar n-aveau. Albă, e bine?
- Perfect, zic aprinzînd aragazul. Cu ibricul în mînă, întreb:
- Amară, cu lapte, cu miere?- îi întind scrumiera.
- Neagră – zice scurt.
- Spune-mi, Iris,de ce ai venit azi?
- Îţi datorez o explicaţie, cred.
- Nu-mi datorezi nimic, voiam numai să-nţeleg…
- Rahat, cît vreţi voi, ăstia să-nţelegeţi un gunoi ca mine! Vă prefaceţi că-mi întindeţi o mînă de ajutor, că vă preocupă educaţia mea, viitorul meu, cînd de fapt, fiecare dintre voi vrea să demonstreze ceva…
“ Mirosul cafelei – un cockteil cofeinic pe care numai eu ştiu să-l prepar – ne gîdilă plăcut nările.Ignor discursul micuţei mele prietene, îi întind ceaşca:
- Îmmm…ce bine miroase! – zice, salivînd.
- Îţi mai aminteşti…
- Ce, momentul cu pricina? – îmi întrerupse Iris fraza, privindu-mă drept în ochi. Am invidiat-o întotdeauna pentru această nevinovată impertinenţă.Brava, ştia să privească drept în faţă. Eu, nici măcar atît nu pot să fac, să bravez uneori.Ignor intenţionat aplecarea ei spre obrăznicie, caut “factorul declanşator”, cum îmi place să spun, spre a o stîrni sz povestească.
- Da, cum să nu!- zice ea, sorbind un firişor subţire de cafea …s-a întîmplat…
Şi-a muşcat buzele. Şi-a aprins ţigara. Mâinile îi tremurau foarte tare.A închis o clipă ochii. Aproape aş vrea să renunţe, realizez cîtă durere îi pricinuieşte amintirea, dar, prea tirziu, deja povesteşte:
- Trebuie să-ţi descriu…Să fac un scurt istoric, aşa cum ziceţi voi…
- Promit să te ascult cu grijă, o asigur eu.
La rîndul meu , îmi este greu să ascult relatarea fetei, relatare , pe care o ştiu deja din descrierea bărbatului, a lui Yahim.
- Yahim se întorcea de la cabinet seara, târziu, foarte tîrziu. Focul se stingea adesea, iar eu, tremurînd între aşternuturi, îl aşteptam. Uneori adormeam, alteori, nu. Ascultam fiecare zgomot. Îi recunoşteam motorul maşinii, paşii, respiraţia. Îl simţeam încă de la intrarea în bloc. Număram fiecare treaptă, ascultam zgomotul cheii, cu inima bătînd nebuneşte. Mă cuprindea un soi de teamă amestecată cu bucurie. Fără să aprindă lumina bîjbîia după farfurii, trebuia să se convingă, să vadă dacă Anica, femeia care-mi purta de grijă, îmi dăduse să mănânc. Devenise ritual şi, nu uita niciodată să verifice dacă am fost bine îngrijită în timpul absenţei lui.Seara, aşa cum îţi spun, se apropia uşor de pat.Pe nesimţite. Îmi cuprindea picioarele rece, în palmele lui mari şi fierbinţi. Era aşa de bine. Cînd, cum s-a întîmplat? Nu-mi amintesc ziua, luna, anul…Am uitat, sau am vrut să uit. Ştiu doar atît: aşteptarea-lui devenise pentru mine o fiinţă. O prietenă. Mă obişnuisem singură atât de mult încât prezenţa altor persoane, în afara lui Yahim, mă deranja. Şi Anica mă deranja. Mi se părea că fură din timpul meu, din timpul pe care Yahim ar fi trebuit să-l stea cu mine…Învăţasem forţa posesiunii: al meu, devenise starea mea de spirit, de fapt. Tot ce era în cameră, în maşină, în geanta lui Yahim îmi aparţineau. Toate bunurile, inclusiv el.În seara, despre care vreau să-ţi vorbesc, probabil, camera fusese mai bine încălzită. Renunţasem la pijama. Urcasem în pat doar în lenjerie intimă. La întoarcerea lui Yahim eram deja adormită. Visam. Sau, aşa am avut impresia. Nu era un vis frumos, aşa cum ar fi trebuit să aibă o fetiţă de vârsta aceea, ci trăiam un coşmar.Un coşmar cumplit. Se făcea că, mă luptam cu o omidă uriaşă. O luptă inegală. În visul meu, lupta cu omida, devenise îngrozitoare. Se urcase deasupra, ţintuindu-mă.Fiecare firişor de puf al trupului ei se freca de trupul meu şi, o imensă lehamite mă cuprinsese.Gura ei, ventuză cleioasă se strîngea în jurul buzelor mele, sufocîndu-mă. Mă zvîrcoleam, încercînd zadarnic s-o dau jos de pe mine… Trupul ei, peste trupul meu, cotropindu-l, strivindu-l. Inima îmi bătea gata să-mi sară din piept. Zecile de picioruşe ale omizii deveniseră degete; decise să mă atingă, să mă înlănţuie. Eram învinsă. Nu puteam să mă mişc. Mă chinuiam zadarnic să scap. Plină de-o sudoare greu mirositoare, gemeam, icneam; mă zbăteam în zadar. Aşa mi-am petrecut toată noaptea. A doua zi, trezită de izul acela greu de transpiraţie, înţelesesem: “Omida” nu plecase la cabinet. Lipit strâns de mine, respira liniştit. Dormea….Am vrut să mă dau jos din pat şi-am constatat că sînt goală. Nu ştiu ce s-a petrecut în minteam mea.M-am pomenint ţipînd.Am ţipat ca disperata. Tare, din ce în ce mai tare.Întruna. Nu ştiu cât timp. Nu-mi amintesc nici cum am ajuns la spital, ce-a zis Yahim medicilor, ce-am povestit eu. Nu mai ştiu nimic din toate astea. Amintirea despre zilele petrecute în spital, sînt vagi, confuze.Fusesem diagnosticată cu sindrom depresiv.Habar n-aveam ce-nseamnă! Mintea mea procesa un singur lucru: devenisem, la nici cinsprezece ani, femeie cu un sindrom depresiv. Dracu’ ştie ce urma să mi se mai întîmple, eu ştiam una şi bună: nu-mi mai păsa de nimeni şi de nimic.Linia vieţii mele se-ntrerupse brusc, fâră nicio explicatie, fără nicio licărire a sperantei…
Tace. Tac şi eu. Nu trebuie să continue.Imaginaţia mea înlocuieşte povestea ei.Dar, m-am ttezit spunînd:
- Yahim şi-a scris testamentul.Eşti unica beneficiară.
- Nu mă interesează – zice brusc, trăgînd din ţigară.Să şi le bage-n…N-am nevoie de nimic de la el…
- De ce i-ai acceptat celelalte cadouri?
Replica mea o găseşte nepregătită.Pare surprinsă:
- Cine eşti tu, să mă judeci, cu ce drept?
Dau din umeri.Are dreptate.Cine sînt eu s-o judec? Îi înţeleg indignarea, dispreţul.Cu ce drept, Yahim mă făcuse părtaşa dramei lor, părea să mă întrebe din priviri.O fur cu coada ochiului.Pare să stăpînească bine situaţia. Nu-mi miroase-a bine, îmi zic.Privirea pierdută, plecată undeva, în afara lumii, îmi dă de gîndit. Pune ea ceva la cale, dar ce? Melodia mobilului rupe tăcerea instalată. Detaşează clăpiţa.
E Yahim, zice stins.
Şi?
Vocea lui se aude disperată:
Alo, alo…
Iris aruncă mobilul.
Să-l ia dracu, să-l ia dracu …zice hohotind. Îşi acoperă faţa. Ridic telefonul şi-i zic lui Yahim:
Las-o să se liniştească, e cu mine. Ce mai vrei de la ea, întreb tîmp.
Ce caută cu tine, să vină imediat acasă!
Replica lui mă găseşte, de această dată, pe mine, total nepregătită. Ce-a vrut să-nsemne? Cum adică, să vină imediat acasă?
Iris…
Îşi aprinde o altă ţigară. Tastează un număr de telefon.
Lasă, te rog , telefonul, spune-mi ce se întîmplă?Ce-a vrut să zică Yahim?
Face semn cu mîna. Deja, cel sunat, răspunsese. Un scurt schimb de replici, calde, duioase. Chipul i se luminează brusc. Închide telefonul.
Era iubitul meu, zice calm, fumînd liniştită.
Mă ridic de pe scaun. Nu mai înţeleg nimic.Are un iubit, dar îl stîrneşte pe Yahim…
Ce nu ţi-e clar? M-am mutat la Yahim; mîine îmi dă o maşină nou-nouţă pentru
asta. O noapte-două de iubire şi-mi împlineşte orice dorinţă, nu-i marfă? În fond, nu fac nimic în plus faţă de ce am mai făcut. Iar pentru că lipsesc nopţile, de lîngă iubitul meu, care vezi bine, şi-a făcut griji – zice rînjind , ridicînd mobilul îndreptul nasului meu- iată, l-am liniştit: de mîine, vom avea limuzina noastră, să rabde puţin, ăsta e preţul, nu? Se pare că el a priceput, mai zice Iris, sugîndu-şi sugestiv buza. Şi, dacă a priceput el, tu ce nu înţelegi?
Chiar nu pricep! Nu mai înţeleg nimic…Credeam că te vei mărita cu Yahim.Asta
dedusesem din discuţiile voastre. Credeam că-ţi convine statul de “femeie măritată”, indiferent al cui nume îl vei fi purtat.
Eşti o proastă, şi o nebună,măi, femeie! – zice , fără să-şi poată stăpîni rîsul.
Tu, l-ai lua de bărbat? – întreabă brusc, fixîndu-mă.Hai, spune…
Întrebarea ei mă găseşte din nou descoperită. Nu mă gîndisem niciodată la o relaţie, între mine şi Yahim, ca una dintre bărbat şi femeie. Nu mă pot imagina într-o scenă intimă.Probabil mimica figurii mele îi răspunseses deja:
Ei, vezi? Eu ce pot să fac, să-i pun ventuze, să-l duc la băi? Ce altceva aş mai
putea face? Nici ţie nu-ţi surîde ideea, care, să mă ierte Dumnezeu, ai putea să-mi fii mamă, ca să zic aşa…
Eşti obraznică, Iris…
O privesc intens, cu luare-aminte. Trebuie să mă stăpînesc. Femeiuşca asta are atîta experienţă cîtă trei-patru femei de vîrsta mea la un loc. Interesant, cît de uşor trece de la o stare la alta, cît de bine îşi intră în roluri.Cît s-o fi distrat pe seama mea împreună cu iubitul ei de ocazie.
- Nu mă mai privi aşa, nu suport! Vrei să-ţi scriu, să-ţi desenez? E diferenţă de două generaţii între noi. Nu pot să aleg. Yahim cu partea financiară, iar iubiţel…Am nevoie şi de unu’ şi de altul. Ce pot să fac?
- Nu aşa se trăieşte, Iris. Nu aşa…
Deţii vreo reţetă miraculoasă?
Nu glumi, viaţa nu e o glumă. Tot ce faci trebuie să fie temeinic.Nu te juca.
Dacă viaţa nu e o glumă, de dramă, n-am nevoie. Mă lipsesc. S-o trăiască
altcineva.Eu am gustat suficient din acest fel de viaţă.
Se instalase între noi o atmosferă tensionată. Trebuia s-o risipesc repede, altfel riscam să n-o mai pot face.
În fine, e problema ta. Şi, cine sînt eu să te judec? – spun glumimd, întinzîndu-i felia de tort.
Nu vreau, mă îngraş.Dacă vrei să-mi faci un serviciu, ţine-l de vorbă pe Yahim. Va veni dintr-o clipă în alta. Eu trebuie să plec. am întîlnire.
Iris…
N-ai încotro, oricum plec. Spune-i că diseară sînt înapoi, să nu se teamă. Lipsesc o juma’ de zi, nimic mai mult.
Cu nepăsare şi-a pus poşeta pe umăr, mi-a trimis un sărut din vîrful degetelor şi, a închis poarta în urma ei. Nici n-am apucat să aduc ceştile de pe masă că, l-am si auzit pe Yahim.
I-am făcut discret semn: n-am nevoie de reproşuri. A tăcut. S-a aşezat în colţul lui, oriunde mergea, avea un colţ al lui , şi a tăcut. Şi-a băut porţia de apă uşor
mineralizată şi, a tăcut. Eu am răsfoit revista pe care tocmai o primisem prin poştă.Cînd am considerat că discuţia dintre noi se va deşfăşura decent, ca între doi
oameni maturi, l-am privit, ca de obicei, îndemnîndu-l:
- S-auzim, argument!
- Aseară a zis că se mărită cu mine…
- Şi tu, ai crezut-o, ca fraieru’
- Păi…
- Aşa o să se întîmple, vezi bine – ţîşni între noi replica fetei, ascunzîndu-şi ochii în spatele unor ochelari imenşi, negri.
- Ce-ai păţit? – se grăbi Yahim s-o-ntrebe.
- Nimic, lasă-mă, se smulse ea din braţele lui.
Iris a început să plîngă încet, ca o pisică bătută. Şi-a şters, cu dosul mîinii , firicelul de sînge strîns în colţul gurii. Cu batista şi-a tamponat ochiul umflat şi vînăt. Hainele-i erau murdare de praf, de parcă ar fi fost călcată în picioare.
Cine ţi-a făcut asta? El, spune, el?
Lasă-mă, lasă-mă, ţipă ea. Du-te dracului si tu…
A plîns. Cîteva minute în hohote. I-am adus un pahar cu apă.Şi-a ferit privirea. Nici eu nu i-am căutat-o.eram furioasă pe ea.
- Să mergem, vreau să mă mărit cu tine…sau, te-ai răzgîndit?
- Întîi actul şi-apoi, maşina.
- Am zis eu altceva?
I-am urmărit cu privirea, depărtîndu-se. Din cînd în cînd Yahim încerca să-i cuprindă afectuos umerii cu braţul.Iris se trăgea destul de brutal, iar gestul lui rămînea în aer.Vreo două zile n-am mai ştiut nimic despre ei. Mă pregăteam să răspund unei invitaţii, cînd cineva de la volanul unei maşini claxonă prelung. Maşina trase pe dreapta. Din ea coborîră Iris şi Yahim. Îmi întinse mîna dreaptă, arătîndu-mi inelaru:
- Na! Îţi place?
Gestul ei mi-a displăcut, iar zîmbetul lui Yahim m-a bulversat. Nu văzusem, nu simţisem nicăieri atîta tristeţe. Fără niciun cuvînt s-au urcat în masină. Nici n-am avut timp să-i felicit. O adîncă tristeţe mă cuprinsese şi, nu dibuiam motivul. În compania prietenei mele, am urmărit o piesa de teatru, o comedie, bine-venită spre a-mi alunga starea în care mă cufundase noutatea aflată.
A doua zi, aşa fără niciun motiv îmi veni în minte verigheta de pe inelarul lui Iris.În gestul ei, nici bucurie, nici tristeţe, nici împlinire, nimic…Ca şi cum :”na, am făcut-o!”. Soneria zbîrnîi prelung. La poartă, poştaşul şi, poliţia. M-a bufnit rîsul. Cele două hîrtii oficiale îmi fură înmînate în acelaşi timp:
- Ce-i asta?- am apucat să-ntreb.
- Un colet, trebuie să-l ridicaţi personal- zise poştaşul, întinzîndu-mi pixul să confirm primirea.
- Tot o confirmare, zise poliţistul.Trebuie să vă deplasaţi la faţa locului. Bărbatul mai trăieşte, vrea să vă vorbească. Fata a murit pe loc.Ne pare rău, doamnă.Un junghi îmi străfulgeră inima:coletul tocmai confirmat, fusese expediat de Iris. Privesc tîmp spre poliţist, apoi spre poştaş care se depărta, făcindu-şi semnul crucii.
- V-aş ruga să vă grăbiţi…
Unde să merg mai întîi, unde…
Ce şanse are bărbatul?
Minime, spuse poliţistul, ridicînd din umeri.Dar, dacă vă grăbiţi, poate…
Du-mă te rog, mai întîi , la poştă.
Ridic de la poştă plicul lăsat de Iris. În el, fotografii.Multe. Pe fiecare era însemnată data cînd fusese făcută. Ultima, cu doar trei zile în urmă. Înfăţişa o Iris în rochie neagră, fardată vulgar cu mult negru pe gene, cu ruj negru, chiar şi unghiile erau vopsite în negru. Pe verso fotografiei, o întrebare şi un răspuns:”îţi place?”, şi răspunsul ” ales pentru totdeauna”. Cînd am ajuns la spital, Yahim abia mai respira.
E conştient, m-a asigurat unul dintre colegii lui. Vă aude?
Am scos din poşetă fotografia miresei în negru.A zîmbit, o clipă, apoi a închis ochii pentru totdeauna.”
Eşti bună să-mi spui şi mie la ce te gîndeşti?
Crede-mă, Iris, n-ai vrea să ştii. Tocmai am avut o viziune.
Scuteşte-mă de replici de-astea ieftine! Ce viziune, ai visat cu ochii deschişi cumva? Mi-e lehamite de voi toţi. Mare lehaminte. Niciunul n-ar face nimic fără să speculeze propriul interes. Yahim se gîndeşte la binele meu? Ei bine, nu! Ai investit şi vrea să-i aducă venit investiţia. Mai exact, toţi banii pe care i-a cheltuit cu mine, cu educaţia mea, cum zice el, trebuie să-i asigure zile senine în viitor. Atîta tot. Iar tu? Ce-ţi mai place să te complici! Ce te bagi, ce ştii tu, cît ştii să fii în stare să judeci drept, faptele mele, ale lui.Lasă-ne …În cîteva zile plec în Finlanda. Nu singură.Nici debitocul ăsta, cu care plec, nu-i tînăr. Ce-l puţin îmi schimbă statutul.Cu acte.
Şi bărbatul, pe care spuneai că-l iubeşti?
Ce-i aia iubire? Două săptămîni la Paris, într-un pat unde n-am făcut altceva…
Gata, Iris. Nu mai vreau să ştiu nimic.Mi-ajunge!
La dracu’, toate…
Se ridică brusc, plecă. Unde?

autor Mariana Vartosu, membră a proiectului Cititor de Proză

– preşedinta Ligii Scriitorilor din România/ Filiala de Vrancea, alias  Mariana Vicky Vârtosu, pseudonimul său literar s-a născut  la Focşani, într-o capricioasă primăvară/iarnă a nului 1953. A urmat studiile primare, gimnaziale şi liceul (Colegiul ”Unirea”) în oraşul natal , Focşani. Pasionată de misteriosul comportament uman, de psihologie,   va urma cursurile Facultăţii de Psihologie. Debutează într-o revistă şcolară graţie unui concurs literar( sub îndrumarea profesorului său de limba şi literatura română, prof.Petrache Dima). Text de inspiraţie – ‘’De la fereastra vagonului’’- va fi publicat drept premiu de participare.A fost întâiul imbold. Au urmat sfaturile  şi încurajările prof. Petrache Dima.A scris şi a scris, aşteptând… În anii ’90 revista gălăţeană ‘’Pax Aura Mundi’’ prin directorul ei scriitorul Mircea Ionescu, îi acordă credit şi-i va publica câteva poezii şi proze scurte. În anul 1997 îi apare primul vol. de versuri.Apoi un al doilea, şi primele două cărti de proză. După perioada Galaţi, în anii 2000, la Focşani, cel ce-i va îndruma paşii a fost şi este scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, conducătorul cenaclului “Duiliu Zamfirescu”, cenaclu, pe care autoarea îl va frecventa încă de la fondare şi până în prezent.( fiind  şi memru fandator al Asociaţie Culturale Duiliu Zamfirescu” şi al revistei “Oglinda literară”).

Apariţii editoriale:

• Jurnalul unui ticălos. În decembrie,  aceaşi an, un alt volum de versuri, de această dată pentru copii,
• Jucării pentru Noemi.

Succesiv apar volumele:

• proză scurtă - Iubire fără vacanţă – 1999;
• romanul Nopţi cu ochii deschişi – 2001( ambele la Editura Pax Aura Mundi/Galaţi;

În acest an în  viaţa autoarea se va produce o schimbare majoră.Părăseşte Galaţiul. Revine pe meleaguri natale ( după aproape 20 de ani de viaţă gălăţeană).Frecventează, ca membru fondator, cenaclul literar al vrâncenilor Duiliu Zamfirescu.Devine membru fondator al Asociaţiei Culturale DuiliuZamfirescu sub egida căreia va fiiţa  cenaclul  condus de  scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, preşedinte al Asociaţiei Duiului Zamfirescu -  mentor  şi îndrumător  şi al Marianei Vârtosu. Tot în anul 2001 apare la Editura Salonul Literar/Focşani, volumul de proză scurtă

- Talisman de buzunar. Autoarea are o intensă activitate publicistică şi literară colaborând cu diverse reviste din ţară.Publică portrete de autor, cronici de întâmpinare, eseuri, critică.( Revista Pax Aura Mundi/Galaţi; revista Clipa Siderală/ Chişinău; revista Salonul Literar/Vrancea; revista ProSaeculum/Vrancea; revista electronică Zeit/ Brăila; revista Oglinda Literară/Focşani; Gazeta lit.vrânceană, Jurnal de Galaţi, Jurnal de Focşani; Milcovu liber/Vrancea; Participă intens la viaţa culturală a urbei şi nu numai. Este invitată, alături de cenaclu,  în judeţ şi în ţară la diferite manifestări culturale.

- Redactor la revista Oglinda literară, Mariana Vicky Vârtosu este un colaborator fidel, îndeplinind rolul de cronicar de cenaclu, întâlnirile fiind relatate într-o rubrică permanentă.( cronici care au apărut o vreme, în paginile Gazetei literare vrâncene, iar apoi în revista Oglinda literară).

În anul 2003 îi va apărea romanul,

• Pseudojurnalul Dorei Sprescu şi nuvela
• Mireasa de nisip, ambele creditate de Editura Zedax/Focşani. Are şi apariţii colective în volume de dimensiuni normale sau liliput. Amintesc, în acest sens, despre antologia scriitorilor vrânceni
• Al evei trup de fum, O antologie. etc În cadrul Festivalului Naţional de literatură Duiliu Zamfirescu sunt editate sub formă liliputană, alte  câteva  volumaşe
• intitulate sugestiv Scrieri alese , sau Esenţiale unde Mariana Vicky Vârtosu  este prezentă cu Sistem Barter; Bijutierul sau Moarte poetului; Drept fundamental, visul şi Pas de tango.
• În anul 2005 a apărut primul vol.din trilogia ‘’Legată la ochi’’;
• În anul 2007 a apărut cel de-al doile vol.al trilogiei, Dincolo de nimic;
• În anul 2008 îi apare mini romanul de dragoste Misterul golfului sălbatic;
• În anul 2009 a apărut cea mai importantă carte a sa, Şapte ani spre un Tibet, în care ilustrează şapte ani din viaţa cenaclului.Şapte ani spre un Tibet sau De la partid la Sinagogă).

Activitatea autoarei este răsplătită cu diverse premii şi diplome pentru:  cronică literară, critică literară, pentru proză scurtă.

Cronici favorabile au publicat diverse reviste, printre care aş aminti: Convorbiri literare/Iaşi, prin vocea lui Emilian Marcu şi Liviu Grăsoiu, Oglinda literară, Milcovul, revista Pax Aura Mundi, ProSaeculum etc. Favorabil s-au mai exprimat: dnii Radu Cârneci, Dna Mihaela Albu, Dan Anghelescu,Liviu Comşia, Valeria Manta Tăicuţu, Florin Paraschiv, Mircea Ionescu, Gheorghe Andrei Neagu, Corneliu Fotea, Ioan Culiţă Uşurelu, Cezarina Adamescu, Marin Ifrim, Speranţa Miron, Janine Vadislav, Anamaria Atroe, Stănică Budeanu, prof.Constantin Miu, Al.Florin Ţene, Virginia Paraschiv, – etc. Iar bine-cunoscutul eminescolog prof.dr.Constantin Frosin de la Galaţi a spus despre proza autoarei ”că este una traductibilă în limba franceză’’, având astfel, girul domniei sale.Actualmente autoarea are în lucru cel de-al treilea volum al trilogiei “Legată la ochi” şi o culegere de eseuri intitulată Memoria sugativei. Redactor al revistei Oglinda literară publică recezii de carte, note de lectură, cronică de  cenaclu, cronică de întâmpinare. Pentru întrega activitate literară au girat pentru Mariana Vicky Vârtosu, scriitorii Radu Cârneci, Mihaela Albu, Dan Anghelescu, scriitori care o şi recomandă pentru intrarea în Uniunea Scriitorilor.