Valentin SAXONE*: „Lungă epistolă adresată unui tânăr ziarist”

imagine_prelucrata_Maia_Scrisoare_grafica_digitala

Revista românilor de pretutindeni!

Duminică, Decembrie 27, 2009

O veche vorbă din bătrâni spune că pregătim „iarna car şi vara sanie”. Nu cred că acesta a fost motivul pentru care am hotărât că este momentul să facem ordine în magazie dar, se adunaseră atâtea lucruri, că nici uşa nu se mai putea deschide. Şi, iată că, făcând ordine în „balagan”, aruncând multe lucruri care nu avea rost să le păstrăm, am găsit şi o cutie cu fotografii şi scrisori. Trecutul revenea.

Cea mai mare surpriză, printre scrisorile găsite, a fost o scrisoare adresată de tatăl meu, avocatul Valentin Saxone, z.l., în 4 noembrie 1974, sub titlul de „Lungă epistolă adresată unui tânăr ziarist”, care, nu era altul decât scriitorul şi ziaristul I. Schecter. Am fost surprinsă de două ori: întâi, pentru că nu am ştiut nimic despre corespondenţa care a existat între tatăl meu şi I. Schecter z.l. şi, al doilea subiectul, devenit şi pentru generaţia noastră, atât de actual: „tulburarea OMULUI în faţa problemei MORŢII”.

Am fost atât de impresionată de această scrisoare, în care Valentin Saxone îşi expune concepţia sa optimistă, ilustrată prin poeziile pe care le-a memorat în închisoare, încât am considerat că merită să public, acum, fragmente din această epistolă.

autor Liana SAXONE-HORODI, colaborator al revistei Faleze de piatră

P.S. Am păstrat sublinierile făcute de autor în textul poeziilor.

4 Noembrie 1974

Stimate Domnule Schechter,

Tulburat de articolul d-tale „Mereu în pierdere”, din „Viaţa Noastră”, în care – fără humorul specific d-tale, pe care eram obişnuit să-l citesc în savuroasele d-tale „critici” făcute manifestărilor din „viaţă” ale oamenilor – cu adâncă seriozitate – analizezi tulburarea „omului” în faţa problemei „morţii”, a acelui groaznic moment când „suflul vieţii” iese din „truditul corp”, moment în care „cei apropiaţi lui” nu ştiu cum să se scape mai repede de el şi – tragi concluzia „justă”, că „omul” nu trebuie să se lase pradă temerii sau groazei de moarte ci, să aprecieze „creaţiile” vieţii, bucuriile, frumuseţile care ne înconjoară şi căreia „omul” nu le dă suficientă atenţie.

Stimate Domnule Schechter – cu toate „criticele” ce eu ţi le-am adus uneori „deficienţelor” talentului d-tale tânăr – eu continui să rămân în aprecierea acestui talent care se frământă în faţa serioaselor probleme ale „vieţii” şi – de această dată – în faţa celei mai serioase probleme, aceea a „morţii” şi a vieţii”, problemă care a frământat cele mai ilustre creiere ale gândirii omeneşti, atât înainte cât şi după celebrul filozof şi dramaturg Shakespeare, ca şi înainte de contemporanul (…) filozof şi dramaturg Eugène Ionesco, filozofi care se frământau de problema „zădărniciei vieţii” şi descifrării tainelor „morţii”.

Pe mine m-a tulburat această problemă, nu numai acum, la citirea articolului „Mereu în pierdere”, dar –mai ales –în întunecata vreme de acum 15 ani, din întunecata închisoare-cazemată „Fortul No.13 Jilava” din România, în care întunecatul regim al comuniştilor m-a aruncat pentru „gândirea mea politică”, închisoare în care “moartea” te pândea – nu în fiecare zi, ci în fiecare oră, şi, vedeai „Bătrâna cu coasa” apropiindu-se de „vecini din celulă”, iar gardienii –bestii deslănţuite – te întrebau în fiecare zi: „Nu ai murit încă?” sau „Cât rămâi dator?”, înţelegând prin această „datorie” mulţimea anilor de închisoare ce ţi-au dat cu nemiluita, cu singurul obiectiv de a te distruge. (Mie mi s-au dat 16 ani muncă silnică şi confiscarea totală a averii, din care am executat 4 ani în închisoarea Jilava, de unde am ieşit datorită „coexistenţei paşnice”, inventată de Hruşciov în 1962).

Şi, acolo, frământarea mea adâncă în faţa „vieţii” şi a „morţii”, a ajuns la concluzia că trebuie să vedem „realităţile vieţii”, nu numai „visurile” ei, realităţi care nu trebuie să te sperie, adică nu trebuie nici “moartea” să te sperie, dacă „ştii să vezi” şi „să apreciezi” şi „frumuseţile vieţii”.

Acolo, în adâncurile „Jilavei”, am putut să reflectez asupra „inevitabilităţii” acestei morţi, care face parte integrantă „din viaţă” şi, pe care o armonizează creindu-i „alb şi negru”, “pozitiv şi negativ”, ca o confirmare a legilor naturii: „legea contrariilor”, „legea contradicţiilor”, „legea ondulaţei materiei”, „legea relativităţii” şi altele, pe care atăţia filozofi celebri s-au străduit să ni le demonstreze.

Acolo, am văzut cu realism un „Destin”:

(…)Prometei în fiare,
sângerând pe stânci.
Dincolo de soare,
cine ne dă brânci?

În hambare, strânsă,
Doamne, câtă pâine.
Cine ştie însă,
de-om mânca-o mâine.

Prea multe merinde
pentr-un drum vremelnic.
Creşte şi se-ntinde
umbra pe pomelnic.

Cade zarul sorţii,
oricând şi oriunde.
De sărutul morţii
nu te poţi ascunde.

Deci, de sărutul „bătrânei cu coasa” din poveşti, pe care d-ta o arăţi ca o „nedreptate” strigătoare la cer, „nu te poţi ascunde”. Aceasta este o „realitate a vieţii”. Dar – cu toate acestea – în faţa „vieţii şi a morţii”, în faţa realităţilor, „omul” trebuie să aibe atitudinile din următoarele versuri, zămislite pe patul suferinţei:

(…)
Dacă tovarăşă tăcută,
tristeţea-ţi ţine de urât,
ascultă-n glas cum ţi se mută
un dor în tine zăvorât.

Cătând mereu ceva în lume
cu noi doar înşine grăim.
risteţea mi-a fost dat-anume
să nu fim singuri cât trăim.

Nu zăbovi prea mult în hăul
în care luneci când şi când.
Fereşte-ţi drumul de dudăul
întunecat al unui gând.

Între ce-a fost şi ce-o fi mâine,
o punte îngustă-ntinde azi.
Pe ea, atât tu vei rămâne,
cât tu din tine n-ai să cazi.

Ci vine-o zi când poate-n lume,
am vrea şi noi să huzurim.
Tristeţea ne-a fost dat-anume
să nu fim singuri când murim.

Ca „să ştii” să „vezi” realităţiile vieţii, trebuie „să nu zăboveşti prea mult în hăul în care luneci când şi când” şi să-ţi fereşti drumul „de dudăul întunecat al unui gând, (…) adică să vezi „milioanele de trenuri care trec fără să se ciocnească”, să vezi „câmpiile înverzite şi înflorite”, să priveşti la „viaţa” din jurul tău, să vezi soarele strălucitor care dă infinite culori peisagiilor din natură şi câte şi mai câte frumuseţi ale „vieţii”. (…)

Dar, în faţa „morţii” nu poate fi nici „repulsie”, nici „dispreţ”, ci – aşa cum am mai spus – este o „realitate a vieţii”, care te face să reflectezi „cu multă seriozitate” şi să găseşti „puterea de a te bucura de viaţă”.

Astfel, acolo, în Jilava, am „avut timp” să reflectez că voi renaşte şi, am renăscut. (Poezia „Renaştere”, din epistolă este reprodusă în volumul de memorii „Speranţe în întuneric”, editura „Libra”, 2006, pag. 211, nota mea, LS-H).

Şi, în întunecatul decor al închisorii, ea, (primăvara, nota mea,LS-H) se prezintă şi mai plastic :

Creşte iarba, zburdă iepuraşii
pe sinistre hrube de-nchisoare.
Sub zăvoare-ncărunţesc ocnaşii,
cerşetori de stele şi de soare. (…)

Străji pe meterezul închisorii,
îşi rotesc privirea duşmănoasă.
Nu cumva trecând pe-aici, cocorii,
să ne dea vre-o veste depe-acasă. (…)

Scăpat din acel „acolo”, fortăreaţa No.13 Jilava şi, venit aci lângă d-ta, în ţara strămoşilor noştri, în care mi-am trimis copiii şi „mă bucur” de „viaţă” şi „frumuseţea nepoţeilor sabri”, acum pot să reflectez – fără teama de malarie, pogromuri, lagăre, sterilizare sau „Fortăreaţa 13 Jilava”- că poţi fi „cum eşti” şi, sunt „ceea ce sunt”, mai ales la vârsta mea.

Deci, stimate Domnule Schechter, în faţa realităţilor vieţii şi morţii, nu eşti „mereu în pierdere”; totul este dacă vrei să vezi şi ştii să apreciezi natura lucrurilor şi vietăţilor şi, cu humorul specific care te caracterizează, în articolul „Mereu în pierdere”, eşti –în realitate – în totală pierdere. Şi, e păcat pentru că, gândirea d-tale este savuroasă, când este „plină de humor”.-

Primeşte asigurarea deosebitelor mele sentimente.

Valentin Saxone
(4 noiembrie 1974 n.r.)
————————————————-

* SAXONE Valentin, născut la Bucureşti în 1903, decedat în Tel Aviv (Israel) în 1984. Eminent avocat român între cele două războaie mondiale. Licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti. Jurnalist, poet şi memorialist. Membru fondator al Cenaclului „Ideea” (1944).

Intelectual cu o largă deschidere spre cultură, democrat şi spirit liberal convins (membru al Partidului Liberal din România din 1926) a înfiinţat după 23 august (împreună cu profesorul univesitar Petre Ghiaţă) Partidul Popular Ţărănesc (ulterior Partidul Popular Românesc). Celor doi, în urma refuzului de a face fuziunea partidului cu Frontul Plugarilor condus de Petru Groza (unul dintre stâlpii de sprijin al Partidului Comunist), li se intentează mai târziu un proces politic. În 1959 a fost condamnat de către comunişti la la 16 ani de muncă silnică, în procesul „Lotul Ghiaţă”, pentru aşa-zise „infracţiuni de uneltire contra ordinei sociale”. A fost eliberat din închisoarea Jilava (faimosul Fort 13), în 1963 prin graţiere. În 1965 aemigrat înIsrael.

GR
Romanian VIP