Aici sus

- Lumea în care trăim e bună, a spus Ionescu, mai mult pentru sine şi şi-a proptit bărbia colţuroasă în mâinile împreunate, neştiind că respira aerul ultimei zile din viaţa lui.

A privit câteva clipe în zare, apoi şi-a întors capul spre mine. În depărtare, sub noi, oraşul acoperit de o ceaţă transparentă strălucea vesel sub razele soarelui ce se înălţa nepăsător, cu veşnica-i statornicie. Era o dimineaţă de august, a doua de când ajunseserăm sus, la pensiune, iar munţii ce înconjurau oraşul, munţi deloc ameninţători, ca nişte paznici încremeniţi în veghea lor seculară, ne reaminteau de niscai miracole vechi.

- Dar oare miracolul nu este veşnic prezent în viaţa noastră?, mă trezi Ionescu din reveria matinală, parcă ghicindu-mi gândurile. Am luat o gură din ceaşca de cafea fierbinte şi mi-am aprins prima ţigară pe ziua aceea.

- Poftim?

- Toate chestiunile acelea, despre Dumnezeu şi miracolele Lui, de care vorbiserăm ieri…., nu mai ţii minte?

- A, ba da, am bâiguit, numai că m-ai luat puţin prin surprindere, mă gândeam la ceva asemănător.

Băuserăm ieri destul de mult, amândoi, iar proprietara pensiunii, doamna Elena, se băgase şi ea cu noi la discuţie şi la paharele cu vin care curgea din belşug. Târziu, spre miezul nopţii, ne-a spus că trebuie să închidă barul, dar putem să ne luăm sticlele şi să continuăm pe balconul cu intrarea separată, din faţa camerelor noastre, de la etaj. Avea să vină şi ea mai târziu să îşi termine paharul şi să ne mai povestească o întâmplare adevărată, zicea ea, făcând şăgalnică din ochi, o întâmplare cu crime şi fantome, cum auzise ea că scriam eu.

- Este ciudat, am zis, cum toate întâmplările petrecute capătă cu timpul, cu cât sunt mai mult povestite şi repovestite, o aură de legendă , de fabulos, orice fapt mărunt din viaţa oamenilor devine o minune mai târziu, aproape un lucru sfânt. Dar mă gândesc că poate este un lucru normal, povestindu-ţi viaţa să mai adaugi un amănunt, un detaliu, să încerci să acorzi trecutului o bogăţie de care nu a avut parte, o frumuseţe pe care o consideri pe deplin meritată. Aşa îţi spui. Sau poate totul ţine de bătrâneţe.

Ionescu se ridică şi scotocind prin buzunare scoase la iveală câteva bancnote.

- Mă duc să iau nişte beri, să ne dregem, zise, coborând scările. Nu contează asta, pierzi din vedere esenţialul…

Care, mă rog, care esenţă, aş fi vrut să strig, dar am dat din mâini a lehamite şi l-am privit cum se opreşte să mângâie un câine bătrân şi mare, legat într-un lanţ ruginit de lângă uşă, apoi intră în casă. Câinele îşi ridică privirea apoasă spre mine şi am remarcat cu dezgust că adăpostul  lui nu fusese curăţat de foarte mult timp, iar gunoiul ce se adunase era acoperit de un strat gros de pânze de păianjen.

Mi-am cufundat privirea în aerul cald şi, nu ştiu cum, m-am simţit cuprins de un fior de nelinişte, am început să tremur şi mi-am trecut răvăşit mâna prin părul umed. Este numai mahmureala de vină, am şoptit, reacţia fizică a organismului intoxicat, după câteva beri sângele va circula altfel iar eu voi fi în regulă. Oricum, simţeam că pot să îmi iau adio de la relaxare sau lectură şi scris, aşa cum îmi propusesem. Nu că ar fi un lucru neapărat rău, cum vine aşa şi trece, în general, adică. Parcă ceva irevocabil era pe cale să se producă, ce naiba, am strigat şi m-am dus să mă spăl pe faţă cu apă rece. Mi-am revenit imediat şi aşezându-mă din nou pe scaun m-am aplecat periculos peste balustrada joasă.

- Vii odată, am strigat, Florine, vii odată, că nu mai pot! Lasă taclalele!

- Acum, acum, se auzi şi Ionescu apăru pe scări cu un zâmbet satisfăcut pe faţă, ducând dibaci patru beri şi o sticlă cu vin. Pentru mai târziu, adăugă şi se aşeză lângă mine. Desfăcu două sticle, îmi întinse una şi ciocnirăm.

Linişte. Da, liniştea e binefăcătoare, imediat ce te trezeşti din somn dimineaţa, după o zi înăbuşită şi chinuitoare. Din mai multe puncte de vedere.

Oamenii care trebuiau să sosească la ora prestabilită nu au mai venit. Poate vor ajunge mai târziu, deşi nu e la fel. Dar nu cred că au să mai sosească. Mă gândeam la acel fel de dezamăgire pe care o simţi când cei pe care îi aştepţi nu mai vin sau îşi amână sosirea. Asemănătoare ca şi dezamăgirea pe care o resimţi când pierzi un tren, un autobuz sau o maşină care trebuia să te conducă fără nicio problemă până la o destinaţie bine stabilită. Nu că neprevăzutul nu ar fi o chestie bună, dar există un şoc,  un fel de zguduire iniţială şi un gust amar sub limbă până te obişnuieşti cu situaţia şi îţi zici că de acum înainte orice destinaţie e bună. Numai să ajungi undeva, numai să nu te opreşti din drum, călătoria începută trebuie continuată, indiferent de drum sau de destinaţie.

Pentru noi, pentru mine şi pentru Ionescu călătoria începuse oricum prost. Pentru început, trebuia să ajungem altundeva, la Borsec, dar am greşit ora la care trebuia să luăm autobuzul, de fapt nu noi eram vinovaţi ci tipul ăla, individul acela nesuferit de la informaţii, care cu o zi înainte ne asigurase că, din cele două autobuze care mergeau la Borsec, unul la 8, iar altul la 9 şi 40, ultimul era cel bun, cel care o lua pe un traseu care trecea prin Borsec. Dar a doua zi, când am ajuns la autogară, am aflat că autobuzul de la 8 mergea prin Borsec, nu cel de la 9 şi 40, iar ceasul era 9. Individul stătea în faţa intrării şi râdea, mă întrebase chiar de unde aflasem eu la ce oră pleca autobuzul cel bun, iar eu i-am răspuns că chiar el îmi spusese asta, cu gura lui, ieri, dar dânsul râdea în continuare şi îmi replicase că nu e adevărat, sigur m-am înşelat. Iar o femeie grasă de lângă el, probabil nefericita de nevastă-sa, fuma impasibilă şi ne privea cu milă, cu scârbă, uimindu-se în sinea ei de acele animale ciudate şi nefericite care stăteau în faţa ei, în timp ce eu nu-mi doream decât să îi iau pe amândoi şi să îi trântesc cu feţele de toţi pereţii rahatului acela de autogară.

artist Daniel Vasile, Fumătorul

În schimb, i-am lăsat pe ăia în pace şi ne-am retras ceva mai încolo, am luat o bere să judecăm la rece şi ne-am hotărât să mergem undeva, dacă tot eram porniţi şi aveam bagajele făcute. Undeva aproape.

După un drum de două ore, cu opriri pentru nu ştiu ce verificări de bilete, cu şosele proaste şi pe jumătate asfaltate, apoi cu aşteptatul de jumătate de oră la un semafor, până să treacă celălalt rând de maşini ca să ne urnim şi noi, am ajuns în final şi, după ce ne-am cumpărat ceva de băut, mâncare şi ţigări,  am început să urcăm încet muntele.

Sus, mă legănam în scaunul comod, beam şi priveam oraşul. Munţii ce îl înconjurau nu erau foarte înalţi, nu atingeau cu crestele norii, dar nici nu semănau cu două bucăţi prăpădite de stâncă. Erau exact cum trebuie.  Şi eram abia la prima sticlă.

- Hai să lăsam naibii oraşul ăsta în pace!

- Uită-te măcar la oraş, zise Ionescu. Tu te întrebi, probabil, câte accidente se petrec în momentul acesta acolo jos, câte crime sau violuri sunt pe cale să se desfăşoare şi luminile care sclipeau, ieri, în noapte nu-ţi aminteau decât de zarva coşmarurilor care îi bântuie pe fiecare locuitor. Ieri. Ieri în noapte. În timp ce căldura paturilor nu vor putea niciodată acoperi clinchetele groazei. Aşa spuneai ieri, ori ce vină au oile alea că te fac să reacţionezi astfel…, clinchetele groazei. Aşa eşti tu. Eu văd altceva şi oraşul mă îmblânzeşte. Oraşul e bun. Lumea în care trăim e bună.

- Te repeţi, am zis. Nu găsesc rostul acestei remarci. Spui că lumea e bună, dar eu cred eşti confuz şi vezi într-o stare de simplă mulţumire bahică o pace universală. Nu poţi să transformi de dragul…

- Stai puţin!

- … câtorva reflecţii efemere totul într-o estetică generală.

- Ce vrei tu să zici?

- Hai să bem! Pentru că ai dreptate, este mai bine aşa, confuz, este mai bine să le amestecăm pe toate.

- Noroc!

- Sănătate!

- Cică asta e un mod de a filosofa, dar sincer, noi numai vorbim şi atât. Vorbim. Punct. Singurul sentiment care rămâne, dar, fii atent, rămâne până la sfârşitul zilelor este regretul. Moartea căprioarei sau Comunistului?

Ionescu se simţea obligat să creadă că era genul de persoană…

- Mi-am fost tată, am bâiguit. Cred că asta spune multe lucruri despre mine.

Mă privi şi nu mai spuse nimic, un timp.

- Ieri, zise.

Mda, ieri încă nu mă săturasem să admir peisajul ce se întindea în faţa ochilor noştri, în timp ce Florin se străduia să-l deseneze, totdeauna se străduia să deseneze câte ceva, după mai multe pahare în plus, deşi îi spuseseră toţi prietenii că nu are nici un talent la desen. După mai multe schiţe se săturase şi împinse hârtiile într-o parte. Doamna Elena urcase şi ea, cum promisese, după ce închise toate uşile de la bar, magazie şi alte camere, verificase încă o dată şi se aşezase lângă noi, cu picioarele proptite lejer de o băncuţă şi cu un pahar cu vin în mână.

-  E tare frumos aici sus, şopti ea, parcă temându-se să spargă tăcerea nopţii. Ce zici?

- Este o apă plină de  înecaţi, vom spune că oraşul este o apă mare şi adâncă şi toate luminile lui nu sunt decât peştişori galbeni pribegind spre infinit, iar noi plutim pe nesimţite spre ea, pe ea, ultimii supravieţuitori de pe corabia-cabană,             corabia-mamă, plutim spre Orizont, nu orizonturi, pentru că lucrurile multe plictisesc sufletele noastre mătăhăloase.

Mă privi cu coada ochiului şi un zâmbet i se întinse pe faţa bătrână.

- Aici sus lumea e altfel, muntele nu se termină niciodată. Iar oamenii care urcă se schimbă, ceva se mişcă în sufletele lor, în bine sau rău, nu mă întreba… Unii fug de anumite probleme, fug de partea întunecată a vieţii lor… Voi de ce fugiţi?

După mult timp în care a stat în tăcere şi numai a sorbit din pahar, Ionescu deschise gura:

- Înainte de a pleca, am făcut câteva cumpărături pentru nevasta mea, Mona. Ea este plecată dar se va întoarce, de aceea, eu fac tot timpul provizii în casă. Sincer, nu eram hotărât pe deplin dacă voi merge undeva, prietenul meu, aici de faţă, veni cu ideea să mergem să ne plimbăm printre vilele părăsite ale Borsecului, să mărşăluim printre ruine, cum îi place lui să zică. Pe drumul de întoarcere de la piaţă, am văzut, de fapt am fost izbit de două lucruri care m-au răvăşit total şi m-au făcut să simt din nou în vene dorinţa de a alerga departe, de a călători, nu contează unde, de a merge si de a nu mă opri.

- Aşa e el, am simţit nevoia să completez, se lasă prea des şi prea uşor impresionat de feţele lumii. În vasta arhitectură a realului…

- Lasă-mă te rog să continui, mă întrerupse. Un bărbat în vârstă stătea la o intersecţie şi cânta la un acordeon, iar lângă el se afla o biată fetiţă, poate fiica lui, poate nepoata care îl acompania cu vocea ei subţire, tremurătoare, iar cântecele acelea erau îngrozitor de triste. Doamne, parcă era o imagine din Charles Dickens, cu copiii aceia săraci şi bolnavi de plămâni, iar fetiţa tot cânta despre dragoste, Dumnezeu şi moarte, ce naiba putea ea să ştie despre toate lucrurile astea?! Dar ce m-a impresionat mai mult a fost atitudinea ei, felul în care stătea acolo, aproape ghemuită, ca o păpuşă aruncată, nedumerită de răutatea lumii. Avea o pălărie albă, mare şi veche, care îi ascundea în întregime chipul, iar rochia ei jerpelită îi atârna în fâşii pe trupul slab, exact cum auziţi, în fâşii. Stătea atât de umilă, cu capul plecat, nici nu îndrăznea să se uite la cei puţini care le mai aruncau o monedă-două, în toată atitudinea ei ghiceai cât de ruşinată se simte, cât de nedrept a fost destinul cu ea, te lăsai cutremurat de revoltă şi neputinţă. Revoltă şi neputinţă, mai repetă Ionescu cu glas scăzut.

Tăceam cu toţii. Câinele îşi mişcă lanţul în cuşcă şi scoase un lătrat scurt.

M-am ridicat şi am făcut câţiva paşi să mă dezmorţesc. Picioarele îmi amorţiseră. Vroiam să spun ceva, dar parcă simţeam că nu e cazul, aşa că am aprins o ţigară şi am tras un fum care mă încălzi de răcoarea serii. Da, chiar dacă nu ne dăm seama, neputinţa ne conduce viaţa şi, deşi pare paradoxal, conduce şi viaţa celor puternici. Iar frica este organic legată de neputinţă. Mă îmbătasem puţin dar nu mă simţeam deloc bine, chiar deloc. Iarăşi mă învăluia arhicunoscutul presentiment al nefirescului, al răului care era pe cale să se producă. Speram să mă înşel. I-am privit pe cei doi cum stăteau, Ionescu lipit de colţul mesei, privind cu amărăciune în pahar, iar doamna Elena sprijinită de o bârnă groasă de lemn care susţinea acoperişul. Ceva tot trebuie să susţină acoperişul, cerul…

- Este o crăpătură în zidul camerei mele, zise Ionescu.

- Da, ştiu, dar nu am ce să fac, străbate toată cabana, o crăpătură care se întinde prin toate camerele. Mi-e teamă să mă gândesc că într-o bună zi toţi pereţii se vor prăbuşi.

- Toţi pereţii se prăbuşesc, am zis. Mai devreme sau mai târziu. Pentru asta sunt făcuţi. Florin!

Îşi ridică ochii înlăcrimaţi.

- Care-i cel de-al doilea lucru care te-a făcut să fugi?

Îşi îndreptă spatele pe scaunul pliant şi îşi umplu din nou paharul cu vin, cu o mână nesigură.

- A-ţi văzut vreodată un câine cu două picioare? Ei, bine, eu am văzut şi vă asigur că este o imagine cumplită. L-am zărit înainte de a ajunge în faţa blocului, avea amândouă picioarele din dreapta, cel din faţă şi cel din spate retezate, în urma unui accident, presupun, iar câinele alerga pe picioarele acelea două rămase, nu ştiu cum reuşea să se menţină în echilibru, în viaţă, ce forţă îl ţinea deasupra solului, pentru că, sincer vorbind, părea imposibil, iar el arăta ciudat, parcă era venit din altă lume. Un câine îngrozitor, mai bine murea. Nu avea ce căuta în faţa ochilor mei…

- Mai bine murea, repetă Ionescu şi trânti cu pumnul în masă. Câinele diavolului… Emisar al morţii…

- Nu era decât un biet animal, spuse doamna Elena şi se îndreptă spre mine. Iar tu? Ai venit să te refugiezi? Cine păşeşte în urma ta şi nu te lasă în pace? Hai, mărturiseşte!

- Fug de trecut, de copilăria care mi-a sărit în spate pe neaşteptate. Multe întâmplări de atunci le-am uitat, sau am crezut că le-am uitat, pentru că datorită unei remarci a fratelui meu nostalgia m-a înhăţat şi pe mine. Rău de tot. Ţii minte când eram mici, la Bacău şi ne jucam în parc iar crengile aveau nume? Aşa m-a întrebat iar eu am rămas complet blocat, nu înţelegeam la ce face referire. Apoi mi-am amintit. Copacul era teribil de frumos, mare, cu crengi groase şi stufoase, iar noi doi şi copiii vecinilor ne urcam în el după-amiază, când cei mari dormeau amorţiţi de căldură, ne căţăram sus, ne lipeam de trunchi până ameţeam de mirosul frunzelor şi al insectelor, era lumea noastră de după prânz, blânda noastră siestă, apoi ne strecuram pe crengile personale, fiecare la locul lui, fiecare pe creanga lui numită şi luată în stăpânire pe vecie, fiecare cu bucăţica lui de paradis, bine delimitată. Era minunat!

- Şi de ce vrei să fugi de această amintire?

- Tocmai pentru că este numai o amintire, tocmai pentru că Dumnezeu ne dezamăgeşte pe noi toţi, ne arată paradisul, ne şopteşte printre ramuri că este pentru totdeauna, ne promite o odihnă eternă printre frunze, apoi ne lasă să creştem şi să ne urâţim, ne lasă să devenim din ce în ce mai trişti, până când, în cele din urmă, murim. Iar el se retrage, tot se retrage până dispare cu totul din sufletele noastre.

Am dat pe gât un pahar întreg cu vin. Nu trebuia să spun astfel de chestii, nu este adevărat că după ce povesteşti totul se rezolvă, se subţiază, este o prostie, frustrarea şi disperarea rămân, îmbătrânesc în continuare cu tine. Pentru ce am venit aici? Vinul   s-a încălzit, trebuia să îmi iau o haină mai groasă pe mine.

- Este rândul dumneavoastră, spuse Ionescu către doamna Elena. Vrem fantoma promisă!

- A, da, râse ea încetişor. Mă mir că nu a-ţi auzit povestea, toată lumea de aici sus o cunoaşte.

Trupul ei robust se aplecă puţin în faţă, parcă îşi lua avânt înainte de a sări în cuvintele ce trebuiau rostite, parcă îşi aduna curajul.

- Sunt mulţi cei care iau în derâdere vechile amintiri ale localnicilor, care nu prea cred în poveştile lor, mai ales cei tineri. Pentru ei nu par decât, cum să zic, un noian de închipuiri… În perioada de care vorbesc, cu mulţi ani în urmă, Vera F., cea mai frumoasă femeie din tot nenorocitul ăsta de oraş şi totodată cea mai curtată, asta se înţelege de la sine, a făcut prostia de a accepta invitaţia colonelului Slătineanu de a ieşi la o plimbare printre stejarii piperniciţi ai parcului central, slab luminat, fără să-şi imagineze în nici un chip pleiada de evenimente formidabile dar şi tragice care au urmat acestei invitaţii, evenimente care au culminat cu nesăbuita ei căsătorie cu bătrânul colonel.

- Totul începe cu o meşteşugită frază marqueziană, am şuşotit, fără nicio intenţie de a fi răutăcios.

Doamna Elena îmi aruncă o căutătură urâtă apoi continuă.

- O căsătorie făcută în grabă, pentru a acoperi ruşinea păţită, urmarea avansurilor năvalnice ale colonelului. Vera F., toată lumea o chema aşa, chiar şi după căsătorie şi nu pricep de ce, nimeni nu o striga doamna Slătineanu sau doamna colonel, doar simplu, Vera F.. Da, o căsătorie nesăbuită, dar necesară. Atunci eu nu eram nici măcar născută. Erau alte mentalităţi, alte reguli, iar acum, chiar dacă ne bucurăm de libertate şi de alte legi, tot ne ghidăm după nişte reguli, oricât de mult am încerca să le nesocotim. De fapt căsătoria nu a fost decât începutul, nu punctul culminant, ori nimeni nu ştie cu certitudine ce s-a petrecut în bietul suflet, dacă nu cumva nebunia ei nu era de mult pornită pe un făgaş criminal…

Tăcu brusc şi îl privi câteva clipe curioasă pe Ionescu, care stătea proptit într-un mod neobişnuit de marginea scaunului, parcă se pregătea să o rupă la fugă. Părea agitat şi, fără să vreau, m-am simţit şi eu molipsit de neliniştea lui.

- Colonelul Slătineanu, reluă bătrâna, avea o perspectivă singulară asupra lucrurilor, dar care se potrivea perfect, în anumite privinţe, cu mersul vremurilor. Spun asta ca să înţelegeţi reacţia lui de mai târziu. După lunile de sarcină ce trecură uşor, fără nicio stare de rău sau alte neplăceri, copilul lor se născu sănătos, dar, după câteva zile muri brusc şi odată cu îngroparea lui s-au acoperit cu pământ şi puţinele legături de afecţiune care au existat între cei doi soţi. Dacă au existat. Fiecare a luat-o pe un alt drum, iar nefericirea a făcut ca drumurile lor să se întâlnească în continuare în prăbuşire. Amândoi cădeau. Şi totuşi parcă prea repede dragostea se transformă în ură… Mă gândesc de multe ori, mai ales în seri precum acestea, că folosim prea nesăbuit cuvintele, prea uşor îi numim pe ceilalţi prieteni, iubiţi, morţi, când, de fapt, puţini dintre noi ştiu cum şi arată aceste treburi. Adică, prietenia, iubirea sau moartea. Restul nu au nici cea mai vagă idee. Dar să-mi ziceţi, vă rog, dacă mă îndepărtez de subiect, aşa am obiceiul, deh, meteahnă de femeie singură. Nu? Bine deci.

Vera F. călătorea mult. Soţul ei devenise indiferent şi retras iar singura lui plăcere era să joace cărţi şi să bea damigene întregi cu vin în subsolul fabricii de sticlă pe care o deţinea. O vedeţi în dreapta voastră, mai stă şi acum în picioare, vedeţi şi turnul acela, pe jumătate prăbuşit, unde şi-a închis nevasta, ruine încăpăţânate în faţa timpului… Era singurul lucru care mai prezenta vreun interes pentru el. Acolo îşi cultiva partidele de Tarok şi beţiile, iar când căldura ţevilor şi cuptoarelor devenea insuportabilă, se dezbrăca de haine până rămânea în izmene şi cizme şi, după ce se îmbăta bine, renunţa şi la izmene şi ieşea aşa gol pe stradă, urlând şi ameninţând în dreapta şi stânga că-i va împuşca pe toţi împuţiţii de socialişti. Colonelul îmbătrânea astfel, iar oamenii se obişnuiseră cu crizele lui, dar nu îi puteau ierta nepăsarea în privinţa vieţii dezmăţate pe care o ducea soţia lui. Ea pleca în călătorii prin ţară sau în străinătate şi revenea aducând cu ea diferiţi bărbaţi, unii mai eleganţi, alţii fără nici un chior în buzunar, alţi şi alţi amanţi, pe care îi hrănea, îi distra şi îi culca în paturile dormitoarelor uriaşe ale conacului familiei, iar colonelului nu îi păsa defel, pentru că el oricum trăia mai mult în fabrică. Beat tot timpul, nu lua în seamă zvonurile, iar ceea ce vedea cu ochii săi nu îi dădea motive de îngrijorare. Mulţi spun că el ştia de aventurile soţiei sale, dar închidea ochii şi prefera să nu îi pese. Până când… Vera F. se afişa în oraş cu cine poftea şi se comporta la fel, ostentativ, frumoasa Vera F., impasibilă, irezistibilă şi luminoasă, atrăgând privirile încărcate de ură ale femeilor, dar şi cele pline de admiraţie ale bărbaţilor. Pentru că, în ciuda felului ei de a fi, aceştia o iubeau cu toţii, erau fascinaţi de ea. Şi dispăreau pe neaşteptate. Îi vedeai la braţ cu ea, zile întregi, unii săptămâni, apoi ei parcă se evaporau, nu mai exista niciun semn de la ei, nicio urmă, parcă nici nu ar fi existat vreodată. Iar dacă Vera F. era întrebată, ea nu răspundea nimic, doar ridica din umeri, zâmbea şi te privea curat, ca şi cum nu ar avea nici cea mai vagă idee despre ce este vorba. Dar, desigur că avea ştiinţă, doar ea era responsabilă de moartea lor, ea singură, în nebunia ei, îi otrăvea şi îi îngropa în sicrie scumpe, comandate special, sicrie frumoase din lemn masiv pentru toţi cei care au făcut greşeala să o iubească. Acestea au fost descoperite mai târziu, după moartea ei şi a soţului , când, în urma unor ploi îndelungate, unul din pereţii unei pivniţe a conacului se prăbuşi, o pivniţă de care noii locatari nu aveau habar, dezvelind sub privirile înspăimântate ale martorilor zeci de coşciuge, toate încă în stare bună, toate aranjate cu grijă. Astfel au înţeles de ce colonelul Slătineanu şi-a închis nevasta într-un turn dezafectat al fabricii, lăsând-o acolo să moară, lăsând-o să se stingă. Probabil a descoperit şi el din întâmplare pivniţa şi, dându-şi seama de natura preocupărilor Verei nu a vrut să mai provoace un scandal; sau poate i-a fost frică să nu fie şi el tras la răspundere şi de aceea a preferat să păstreze tăcerea, dar să o izoleze de restul lumii. O iubea în continuare, nu ştiu, dar cum am mai zis, femeia aceea era irezistibilă… Ea a murit după câteva luni şi a fost îngropată în apropierea conacului, într-o criptă a familiei. Soţul ei muri şi el repede, alunecând beat pe treptele fabricii şi rupându-şi gâtul. Cripta este aproape. După moartea ei, încă înainte de a fi descoperite îngrozitoarele fapte săvârşite de Vera F. în timpul vieţii, mulţi oameni au început să vorbească cum că spiritul ei rătăceşte prin camerele conacului, prin halele fabricii de sticlă şi prin pădurile din preajmă, parcă căutând ceva, parcă dorind să mai îndeplinească ceva, o ultimă prinsoare, o promisiune nemiloasă care neîncetat o schingiuieşte…

Am ascultat-o amândoi fără să o întrerupem. Eu eram prea obosit să mai comentez, îmi doream să mă îmbăt odată şi să dorm în patul meu, iar Ionescu se închisese într-o tăcere inviolabilă, numai ochii săi străluceau în noapte şi îi jucau sub frunte ca lumina licuricilor rătăciţi. Doamna Elena se ridică, ne ură noapte bună şi plecă încet,  târându-şi  picioarele spre casa ei din apropierea pensiunii. Până la urmă, după aceea, noi am reuşit să ne îmbătăm şi am vorbit despre Dumnezeu şi miracolele lui. Sau am visat că vorbim despre Dumnezeu şi miracolele Lui.

A doua zi se scurse repede şi era din nou noapte, iar noi tot stăteam pe balcon –  devenise crâşma noastră preferată, tot beam şi discutam. Ne reaminteam de seara trecută.

- Ai auzit ieri paşii de pe acoperiş, mă întrebă Ionescu?

- Dormeam.

Îşi turnă un pahar plin cu vin şi privi cum lichidul se scurse pe faţa de masă, cum se prelinse spre margine şi picură pe podea.

- Pic, pic, am zis.

- Nu am putut dormi deloc, erau nişte paşi moi, aproape umani, nişte paşi de fată tânără.

- Nişte sălbăticiuni, omule, veveriţe sau ceva de genul acesta. Poate chiar un urs, cum ne-a povestit doamna Elena, se mai întâmplă să mai coboare câte unul…

- Dar câinele, sări el în sus nervos, câinele de ce nu a lătrat, de ce nu şi-a mişcat lanţul, ceva a trecut pe sub ferestrele noastre, iar eu m-am ridicat şi am verificat uşa. Şi îţi jur că, oricât de beat aş fi fost, am închis uşa de la cameră şi acum era deschisă. O lumină se mişca sub noi, ascultă-mă, o lumină albă care parcă ne căuta.

M-am uitat la el chiorâş şi probabil că, dacă ochii nu mi se închideau, aş fi încercat să-l conving să  se ducă la culcare. Dar nu am făcut-o. În schimb, mi-am sprijinit tâmplele între palme ca să opresc lumea să se mai agite.

- Ştii de ce vine ea, l-am provocat, ştii de ce s-a întors să ne bântuie, încântătoarea Vera F.?

- Ce, ce-ai zis?

- Ea şi-a terminat lucrarea, măreaţa operă, desigur că putea să dureze o viaţă întreagă, putea să o continue la nesfârşit dacă nu era descoperită, iarăşi de la început, să îşi potolească foamea, dar a murit. Bărbaţii ei dragi sunt bine îngropaţi acum, dar Verei îi e dor de ei, îi visează şi se simte înşelată pentru că nu îi regăseşte, rătăceşte şi se întreabă unde sunt raclele ei scumpe, de ce nu mai găseşte calea spre pivniţă,  de ce nu mai poate să se plimbe printre coşciuge, să mângâie lemnul putrezit, să…

- Taci, strigă Ionescu, taci, nu mai chema pe nimeni la masa noastră, mă doare inima!

S-a întins spre mine şi mi-a scuturat braţul.

- Hei, şi nevasta mea cădea, şi Mona cădea când am întâlnit-o prima oară. Urca în faţa mea, traseul era abrupt şi înzăpezit, nu o văzusem niciodată, iar ea era în faţa mea mereu, urca şi vedeam aburii respiraţiei ei cum vin spre mine şi mă învăluie şi îmi doream să o ajung mai repede, să îi văd chipul şi să îi strâng mâna, să îi spun ceva, orice. A alunecat şi a căzut pe spate, a căzut aşa câţiva metri până s-a oprit la picioarele mele. Ceilalţi din rândul ei nici nu şi-au întors privirea. A început să plângă, iar eu nu am mai stat pe gânduri, am ridicat-o şi am luat-o la pieptul meu.

Am înţeles cu greu, dar am înţeles şi, înghiţind în sec, mi-am ţinut gura.

- Of, micuţo, gemu Ionescu şi îşi coborî neputincios capul între umeri. Nu am vrut, toate lucrurile acelea au fost o greşeală….

Aşa se întâmplă cu unii, se întâmplă şi celor mai buni dintre noi. Lângă mine, Ionescu cânta pentru sine, strâns în el, îşi freca degetele răşchirate de umeri, parcă căutând să se încălzească, parcă căutând să se protejeze de un alt fel de frig. Am aprins o ţigară fără filtru, scurtă şi puturoasă, dintr-un pachet pe care îl cumpărasem cu câteva zile în urmă din gara oraşului şi m-am străduit să nu adorm. Aţipisem deja de mai multe ori, aşa că nu am rezistat şi am închis ochii. Şi din momentul în care arsura ţigării pe degete m-a trezit, am ştiut că lucrurile au luat o întorsătură neprevăzută.

Ionescu dispăruse de la masă. Ridicându-mă buimac să îl caut, m-am împiedicat şi am căzut peste masă, răsturnând sticlele şi paharele. Sprijinindu-mă de cadrul uşii, am reuşit să mă pun pe picioare şi am privit în jos, spre bezna de afară.

- Ne-a promis un urs, am urlat, doamna Elena ne-a promis un urs, unde eşti tu, bestie fioroasă!?…

Dar nu am primit nici un răspuns, nimic nu se mişca în jurul pensiunii, pădurea rămânea mută şi ostilă.

- Nu te preda omule, am murmurat, fără să ştiu de ce, nu te preda.

Eu oricum vreau să vină toamna şi să mă întristez de norii grei de ploaie, să fug zgribulit din calea vântului rece…

Câinele scheună a jale.

Un chip palid se înălţă ca din pământ în faţa mea şi, dându-mă surprins în spate,    l-am recunoscut cu greu pe Ionescu. Ochii îi erau ficşi şi înceţoşaţi, bulbucaţi, iar trupul îi tremura din toate încheieturile, se zgâlţâia în asemenea hal, de parcă cineva invizibil îl ţinea de umeri şi îl scutura. Îi mai visez şi acum faţa descompusă de spaimă, dar, din fericire, din ce în ce mai rar.

- Vera F., şopti el cu un glas înăbuşit, este Vera F. şi cade, se duce ca soţia mea, ca Mona, trebuie s-o prind, trebuie s-o ţin la piept şi să n-o mai las să plece, nimeni nu mai trebuie să alunece… Vera F. …

Am vrut să întind mâna să îl opresc, dar, până să mă dezmeticesc, el dispăruse deja în noapte, în pădure.

- Măi omule…

Acum îmi doresc să spun că l-am văzut alergând după o umbră albă,  dar ştiu bine că nu am văzut nicio umbră albă, eu nu am văzut-o pe Vera F.. Dar atunci mi-am dorit ca luna să fie pe cer şi să fie albă, ca pădurea să fie albă, ca toate sticlele şi cioburile să fie albe, ca ursul care nu mai venea să fie alb, ca toate amintirile mele să devină albe, am cerut o mână nevăzută care să arunce o găleată uriaşă de var peste lume şi peste sufletul meu.

Am aprins o ţigară, am dat cu piciorul printre cioburile răspândite pe jos, nimic, nicio sticlă întreagă. Iar ursul acela promis care nu mai apărea…

autor Rusu Victor Ovidiu, membru al proiectului Cititor de Proză

(16 mai 1979)

Absolvent Facultatea de Istorie şi Geografie, Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava.

Membru al cenaclului sucevean Zidul de Hârtie (www.ziduldehartie.wordpress.com).

Colaborator la cotidianul sucevean „Crai Nou” şi al revistei electronice „Mixul de Cultură” (www.mixuldecultura.ro).

Volum de proză intitulat „Aproape de un regat” publicat în 2007 la Editura Dochia, Iaşi.